Salvatorul

de Cîrciumaru Alexandru

I
„O sa cadem toti din ceruri si inalte vise
Pe alte tristetii campuri negre si inchise
Vom cadea in gol singuri si fara aparare
Intr-un final, vom ramane fara rasuflare”

Spunea el in oriscare rece noapte
Fugand pe campuri, intotand in reci ape
Isi striga durerea si tanjea catre iluminare
Si-ar fi dorit sa se abata spre el puterea unui soare

Pasea in ape si pe nisipuri moi ca de matase
In creierul lui imaginea dragostei el si-o pictase
Dar agoniza cuvinte si ideei de mult uitate de omenire
Si nimeni nu mai credea in a lui prevestire

Era singur si se lupta cu o lume de nebuni
Doar in fata soarelui si a lunii el mai facea plecaciuni
Isi cerea iubirea sa vina si sa-l ierte
De foc si de ura, si luna insasi sa-l certe

„ De ce tipi si plangi si glasu-mi nu-l asculti?
Ai crezut ca poti sa urci singuri creste a mii de munti
Ai crezut ca poti s-aduni intr-o mana ploaia si frutuna
Din ale lor furii ei sa ii construiesti cununa.

Dar iata ca ea nu vine si-n dor pe tine te imbata
Te face sa mori in singuratate, sa-ti doresti o alta soarta
Sa plangi batand cu pumnii in ale noptii ceruri reci
Sa-ti ceri dreptul catre inimi mai calde ca sa pleci.”
II

„Sa auda si luna a mea dura chemare!
Caci ea e cea de vina, caci m-a lasat fara suflare
Voi cadea din nou pe pamantul rece si gol
Daca nu-i voi vedea chipul, de dor ca sa nu mor”

Si asa tipa el la luna intuindu-i cuvantul
De parca in juru-i s-ar fi rotit pamantul
Ramanea singur si pretutindeni stingher
Si sufletul tot ii era prins in gratii ca de fier

Bataile inimii erau oprite de metalul rece
Si astepta iubirea sa vina sa il dezlege
Era obsedat de o minune cereasca
Sa-l ajute cineva, durerea sa-i zareasca
Ignoranta il dorea ca sute de cutite infipte
In trupui chinuit de prea putine alinte
Caci ii suferea si carnea din lipsa de iubire
Sa-i stinga focul ar fi fost de ajuns o singura privire

III
O cauta in nori si isi dorea sa lacrimeze cerul
Fiecare lacrima a ei sa mai topeasca fierul
Dar norii taceau si lacrimile nu cadeau
Lasandul prada gandurilor ce il doborau

O cauta in frunze si in a lor verdeata
Sa curga de pe ele a vietii seva
Ce sa fie tamaduitoare si rece, sa fie ca de gheata
Sa-i readuca de mult pierduta vietii verva

Dar nici natura mama pe el nu-l asculta
Frunzele ce cadeau si pielea i-o racoreau
Nu erau de ajuns pe ea sa o poata ierta
Caci inca sufletu-i era captiv, si ele nu-l eliberau

O cauta in mare si in oceane
Mergea noaptea in padure sa o caute aparata de lighioane
Nu o cauta in sufletul sau gol si trist
Caci se credea pe sine, in gratii de ura pe veci inchis
IV

Paru-i stingea focul pamantului incins
Si tot cerul de dorul ei era cuprins
Caci fata era rupta dintr-o stea de acolo de sus
Unde numai cei ce au iubit vreodata au ajuns

Pielea-i era alba ca zapada ce racorea pamantul
Iarba toata ei ii asculta cuvantul
Caci insusi planeta toata ii cazuse in plasa
Si lutul tot pe ea si-o dorea mireasa

Urla oceanul de dorul ei nespus
O singura atingere apei i-ar fi fost deajuns
Dar fata isi dorea un muritor
Isi dorea ca sufletul, sa i-l dea unui om

Dar cine putea intelege firea ei salbatica?
Caci nu era pe lume, asemenea fire romantica
Omul era boala ce imbolnavea universul
Si numai ea, acestuia ii gasise sufletul si versul
V

Fierbinti ca soarele buzele-i erau
In dor de dragoste ochi ii sclipeau
Era muma din care sa nastea floarea
Era cea care aducea lumii culoarea

Intr-o lume inconjurata de planete
Ea era centul, si controla suflete
Dar lacrimile o doborau mereu
Si-ar fi dorit ca planetele sa-i trimita un zeu

Un print frumos cu parul ca de aur
Trupul sa-i fie sculptat de un mandru faut
In ochi sa poarte culoarea unei flori
In sufletul ei sa poata puna culori

Isi urla durerea si ea catre luna si soare
Isi ineca raurile de lacrimi in mare
Racorea pamantul cu lacrimile ei
Dar numai lui nu ii asculta cuvantul

Gasise rostul in vietile unor muritori
Oferindule lor bucuria unor noi zori
Le oferi iubirea, le oferi secretul
Dar ei nu isi gasise zambetul

VI

Se desprinse marea intr-o noapte cu furtuna
Si luna era gata gata de pe cer ca sa apuna
Soarele mandru din morti s-a ridicat
Si drumul i l-a aratat aceluia barbat

„Sa ai grija!” acestuia i-a urlat
„Caci universul tot se naste din pasii ei
Din lacrimile ei s-au nascut mii de zei
Sa ai grija de buzele ei fierbinti

Daca s-or stinge vreodata in veacuri si milenii
Sa stii ca de planeta or disparea oamenii
Caci din focul buzelor ei eu imi iau puterea
Si fara el, as pogora peste lume numai durerea”

In drumul lui luna mandra se arata ca o sfanta mireasa
„ Ti-am dat in dar aceasta mandra craiasa
Tu ce esti un muritor murdarit si pagan
Pe tine de am de acum ca vesnic stapan

Caci in ura ce sclipeste in ochii tai barbate
Ea a vazut minunatia a zeci de palate
De s-or stinge a ei ochi vreodata
Voi cadea pe pamant si om nu vei mai vedea vreodata”

VII
Marea toata se ridica si prinse forma de imparat
Cu barba-i din ape din vartejuri s-a sculat
Sabia-i era din mult prea dur nisip
Pe care apa si furia de mult l-au intarit

„Venira stralucitoare in zbor mii si mii de stele
Sa lumineze si sa descurce visele tele
Am venit sa-ti spal mintea pagana cu valuri
Sa stii ca infinite-s ale mele maluri

Dar sa stii ca daca vreodata ea va plange
Peste tot pamantul apa va curge
Caci o singura lacrima de a ei
Valoreaza cat tu si toata specia ta in miliarde de ani bei”

Padurea toata cu copacii ei se transforma in craiasa
„ Ea iti va fi tie de acum pururea mireasa
De-o fi sa nu ai grija de parul ei matasos
Din planeta vostra va mai ramane numai piele si os

Caci toti copacii deodata or pierii
In uscaciuni s-or transforma si in pamant ei vor pieri
Caci firele ei sunt ceea ce mai tin in viata
Ceea ce ignoranti au transformat in ale deserturilor gheata

Vazand al ei mandru chip si ochii ca de perle
Inima lui rupse barile grele
Buzele lor arzand odata s-au intalint
Pamantul de pacate imediat l-au izbavit
Iubiti-va zeito si paganule muritor
Sa mai tineti in viata a pamantului nostru murdar decor