Definiția iubirii

Vara asta am învățat să iubesc. Și încă incerc să mă iubesc pe mine. Mulți dintre noi ne punem pe noi înșine pe un plan secundar în căutarea fericirii absolute, și ne întrebăm cu ce greșim și de ce continuăm să fim nefericiți. De ce oare toate încercările de a iubi dau greș? De ce ne dăm seama prea târziu că urmărind ceva imposibil de atins, ne pierdem identitatea?

Tu. Da, tu! Ce ai simțit ultima oară când te-ai gândit la propria persoană? Poate ți s-a întâmplat și ție să te simți mic si neputincios, să te consideri mereu neîndeajuns de bun, oricât de tare ai încerca; să îți petreci verile închis în casă cu draperiile trase, izolat de lumea exterioară.

Astfel, în gândurile tale, calitățile îți sunt înlocuite treptat de defecte, până ce propria ta imagine în oglindă devine dezgustătoare și străină. Ai un moment de detașare …în timp ce îți privești reflexia, realizezi: te urăști. Zilele devin din ce în ce mai mohorâte și privești lumea cu ochi care și-au pierdut din culoare. Ceea ce era odată familiar se extinde încet în jurul tău și se îndepărtează.

Curând, vei simți că ceilalți sunt doar niște siluete nedefinite, și că toate distanțele sunt mai lungi si mai greu de parcurs. Îți spui mereu că nu se întâmplă nimic și că e doar un lucru trecător. Trece o zi, și nici o schimbare.. “Nu contează”, gândești, ești doar în toane proaste. Mai trece o săptămână …dar sigur e din cauza faptului că ești prea ocupat.

Nu dai importanță gândurilor negative, care se accentuează constant, pentru că le împingi mereu undeva departe, te lepezi de ele crezând că ai găsit împlinirea în lucruri mărunte. Dar nu este deloc așa. Recunoaște! Nu ești fericit. Iar ființa ta parcă e prinsă într-o poezie de Bacovia; propria ta nefericire e plumbul tern care te trage greu în jos, iar întunecimea cerului te apasă.

Vine și vara în sfârsit. Îți spui că e un nou început, îți faci planuri de viitor, zici că iți vei timpul productiv sau că vei socializa cu toată lumea…dar îți dai seama că după o lună n-ai făcut nimic din lucrurile propuse.

Simți în interiorul tău o piatră care se umflă ca un balon ce e pe cale să explodeze. O vezi ca pe o umbră care tot crește în spatele tău. Începi să alergi, însă umbra nu se oprește, ci dimpotrivă, te urmărește din ce în ce mai repede, devine din ce în ce mai mare.

Te trezești noaptea îngândurat și plângi încet, cu suspine …Iar atunci te simți singur pe lume. Atunci realizezi de fapt că nu te poate salva nimeni, pentru că nimeni nu știe de suferința ta. Însă nu mai poți ignora anxietatea pe a cărei prezență ai negat-o la început.

Te oprești, și, sleit de puteri, tragi adânc aer în piept. Te-ai dat bătut. Te uiți din nou în oglindă, după săptămâni întregi în care i-ai aruncat reflexiei tale doar priviri fugare, pentru ca te înspăimânta ideea că te-ai înstrăinat de tine. Stai nemișcat și îți analizezi prelung fiecare trăsătură a chipului pe care ai uitat-o ca un amnezic.

Ultima oară când te-ai uitat așa la străinul din oglindă ai ajuns la o remarcă cumplită. De data asta însă, ceva din privirea stranie îți relevă altceva: și anume că TOTUL a pornit de la tine. Cauza tuturor problemelor nu era decât incapacitatea ta de a vedea dincolo de orizontul sumbru creat de mintea ta.

Tu te-ai izolat de restul lumii si ai creat o barieră indestructibilă, nu invers. Tu ai folosit o mască a fericirii și te-ai ascuns după ea. Tu ai renunțat la orice fel de voință, și te-ai îndepărtat de orice persoană care ar fi dorit să îți ofere ajutorul. Stai si oftezi…îți auzi inima bătând cu putere în liniștea sepulcrală…lacrimile din ochi îți împiedică vederea. Închizi ochii, și secundele par ceasuri. Când îi deschizi într-un final, vezi ceva familiar. În oglindă, uitându-se direct, îl vezi din nou pe “tine”.

Aceasta a fost povestea unei veri care, deși neproductivă, a produs poate o mare schimbare în perspectiva mea.