Vreau tuica, unde este tuica mea?

vreau tuica, unde e tuica mea?

vreau tuica, unde e tuica mea?

de Laura Zadunaischi – redactor
foto: Raluca Anculete – colaborator foto

Bineînţeles că o să vă delectez cu un articol ironic, având în vedere că discutăm de sărbătorile pascale, care devin adevărate parodii. Începând cu rudele care te sufocă încă din pragul uşii sărindu-ţi la gât, şi până la clasicele ciocniri de ouă care se transformă în campionate primordiale, în care cineva trebuie să iasă câştigător şi să primească o medalie de merit pentru talentul înnăscut, despre asta vorbim, dragii mei, în următoarele rânduri.

Dacă vi se pare enervant să fiţi întrebaţi cum staţi cu dragostea când muşcaţi din miel, staţi aşa, că urmează partea în care sunteţi forţat psihic să faceţi faţă bancurilor tipice de la masă, să mâncaţi tot ce se poate ca să faceţi parte din familie. Pur şi simplu, nu înţeleg de ce trebuie să fii renegat, dacă nu vrei să iei parte la obişnuita cină, care nu ar aduce nimic în plus decât o tăbliţă deasupra pe care scrie „Paşte“ şi multă mâncare.

Înţeleg să stai cu familia câteva ore, să ciocneşti oul ăla, să te laşi smotocit de mătuşa Tamara care te apucă de obrăjorii împietriţi de repulsie şi apoi să îţi vezi de treaba ta. Prefer să mă împart discret între cei dragi şi cei dragi, pentru că, până la urmă, şi prietenii se încadrează în aceeaşi categorie, mai ales dacă îi cunoşti de mulţi ani.

Există şi cazurile în care prietenii vin la tine acasă şi se înfruptă de la aceeaşi masă cu familia ta, însă vă asigur că distracţia este la limite reduse. Furi câteva felii de cozonac, o sticlă de ceva şi te baricadezi cu prietenii în cameră. Asta, până în momentul când va trebui să deschizi uşa, pentru că cineva va veni furios pentru că ai dat muzica tare.

Trecând de la tipicele sărbători la domiciliu, ţin să vă împărtăşesc o experienţă personală legată de Paşte, biserică şi alte lucruri care ţin strict de dogmă şi nu de credinţă, după părerea mea. La vârsta de 9 ani, tot mergând la rude pe la ţară, fix cu o săptămână înainte de Paşte se obişnuia ca într-o vineri lumea din sat să meargă la biserică. De ce? Păi, vă zic eu de ce – era Prohodul. V-am băgat în ceaţă. Poate aţi auzit de Vinerea Mare – vorbim despre exact acelaşi lucru.

Prohodul este, în tradiţia creştin-ortodoxă, denumirea slujbei de înmormântare a Domnului, din Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor, asta veţi găsi şi pe Wikipedia. Atâţia ani am trăit într-o beznă, neştiind, necredincioasa de mine, ce semnifică această sărbătoare. De ce mă duceam? Foarte simplu – era o formă de amuzament pentru localnici, dar mai ales pentru mine.

Mă amuzau babele care se întreceau între ele şi se băgau în faţă ca să îl impresioneze pe popă. Glasurile duioase ca ieşite din sarcofag se intersectau cu vocea dascălului şi cu ţipetele beţivului schizofrenic din sat care dădea iama în biserică. Era minunat! Preotul încerca să aplaneze lucrurile, dar de fiecare dată se auzea acelaşi strigăt şi se punea aceeaşi problemă: „Vreau ţuică, unde este ţuica mea?!“ Asta ne transmitea, printre multe alte baliverne care acopereau slujba, nebunul satului, căci ce ar fi un sat fără nebunul său. Venea mama lui apoi, care îl înjura ca la uşa cortului şi îl pocnea peste ochi. Aici deja vorbim de lipsa de educaţie a oamenilor, dar, per total, înţelegeţi cam cât de mult şi-au pierdut sărbătorile esenţa, fiind martor la asemenea scene demne de 9gag.

Bineînţeles, ce aşteptam eu cel mai mult era momentul în care preotul ne conducea afară din biserică, ca să ocolim clădirea sfântă de trei ori. Într-un an, şi acum îmi amintesc, după o ploaie care a lăsat pământul mocirlos, preotul ne-a scutit de cele trei ture prin beznă şi noroi – s-a limitat la un singur tur. Ce ţi-e şi cu obiceiurile astea – obiceiuri de atârnat în pod la uscat.

Să vedeţi babe proptite în baston care se afundau în nămol, să auziţi înjurături şi fete care luminau cu
telefonul drumul, ca mai apoi să scoată un evlavios: „Fă!“. De la an la an, mă convingeam tot mai mult că nu există nicio legătură între credinţă şi realitatea murdară şi colorată.

Urma la o săptămână noaptea Învierii, care devenea noaptea torţelor umane. Rar mi-era dat să nu văd măcar o femeie cu părul pârlit de vreo lumânare. Nu lipseau înjurăturile, călcatul în picioare, sau poveştile de groază din cimitirul bisericii. Asta însemnau Sărbătorile Pascale pentru noi, copii fiind, şi asta înseamnă în continuare pentru cei care realizează că trăim în lumi total diferite. O lume de „vreau ţuici“, o lume de bârfe în pragul bisericii. Amin!

Recommended Articles

3 Comments

  1. Reusit articol, bravo!:)

Leave a Reply

Your email address will not be published.