Teen Press 
foto: Diana Ungureanu – colaborator foto
Cine nu a fost până acum la ţară? Mulţi, vă zic eu. Începe din copilărie, când bunicii vor să-şi vadă progeniturile împreună cu nepoţii, măcar o dată pe an. Şi singura dată pe an în care trebuie să-i vezi, o să ţină ceva; mai ales pentru că este vară şi te afli
în vacanţă, ca elev „pionier“ ce eşti.
La început e drăguţ, e chiar plăcut, pentru că rămâi cu nişte amintiri la care nu o să te mai întorci. Când eşti copil, vezi totul ca printr-o lupă, care măreşte şi deformează totul în acea manieră în care totul ţi se pare frumos, deşi este şi în nuanţe de gri. Dulceaţa bunicii şi prispa răcoroasă cu iz de busuioc sau bucătăria călduroasă – sunt imagini, sinestezii care se imprimă în sufletul nostru. Toate trec aşa de repede şi nu mai apucăm să facem conexiuni. Nu mai realizăm că, în pricina gustului excepţional al dulceţei, bunica se chinuia ore în şir cu un cazan pe sobă şi nici că prispa era mai mult roasă decât răcoroasă, iar bucătăria nu era chiar aşa de spaţioasă pe cât ne-o amintim. Totul se datorează imaginii pe care o păstrăm în aceeaşi formă. Uneori, revenim în momentele de tânjire după vremurile în care nu aveam probleme prea mari. Nu vrem sub nici o formă să vedem realitatea. Parcă am răpi ceva preţios din gândirea noastră de atunci, care acum pare doar o jucărie aruncată în pod, dar pe care nu vrem să o dăm.
Mai mereu suntem în Bucureşti, pentru că aici ne petrecem cea mai mare parte din timpul nostru. Încercăm să ne construim un viitor, dacă nu, măcar un prezent cât mai plăcut, aici. Este poluat, este mizerie, dar avem messenger, interminabile baruri şi terase, şi prieteni – la care, sincer vorbind, renunţăm aşa de greu când vine vorba de o poieniţă în vârf de munte. Şi totuşi, putem să ne luăm prietenii pe creste, din când în când, şi să renunţăm la facebook. Dar, fie ce-o fi, nimic nu se compară cu confortul citadin. De ce? Ar fi ideal poate să fim un fel de „jumperi“?! Să ne teleportăm cu toată casa şi tot conţinutul ei care pentru noi reprezintă tot universul?
La ţară, la munte sau la mare, scapi de cazinoul – mare şi vulgar – numit Bucureşti, care te ademeneşte mereu să plusezi, să îţi arunci, ca într-o ghenă, banii şi puterile. Indiferent unde te-ai duce, asta nu înseamnă că nu scapi de cheltuieli şi de oameni triviali. Poate singurul loc, unde nu îţi mai poţi face probleme prea mari legate de bani, este la ţară.
Ajungi pe un câmp, sau pe un deal, mănânci un măr direct de la sursă. Brusc, realizezi că nu ai semnal la net sau la telefon, şi începi să te plimbi. La fel cum şi eu stau acum cu laptop-ul pe o scară pe care o tot mut, ca să prind ceva semnal. Încerc să ascult o baladă rock. În acelaşi timp încerc să văd din nou prin ochii ăia de copil, dar nu mai pot; pentru că înainte jucam şotronul şi nu eram atentă la sonorul fundal. Acum, încerc să acopăr cu tehnologia manelele din vecini, ca să scriu acest articol. Am crescut, am început să procesez mai repede şi, prin urmare, am şi simţurile mai „ascuţite“. Acum nu mai pot să merg de nebună prin sat, pentru că am crescut în toate direcţiile şi mă urmăreşte un „Tănase Banditul“; şi nu pentru că ar mai vrea cumva să joace şotronu’ cu mine.
Toată lumea îţi spune că la ţară vei culege floricele şi că vei sta în liniştea, aţâţată doar de câţiva greieri, noaptea. Da?! Pe bune?! Astăzi, căruţa şi mersul pe jos au fost înlocuite de scutere şi BMW-uri (second hand, ce-i drept), care scutură violent uliţele într-un nor de praf şi zgomot. Nu încerc să spulber iluzii, dar măcar nu le alimentez.
Un sfat pentru cei care merg la bunici sau la alte rude din ţara asta: luaţi o pătură, o carte bună, şi găsiţi-vă un loc numai al vostru, unde nu răsună glasuri din vecini. Cred că acum o sa mă duc în răcoroasele odăi, să trag un pui de somn şi să nu mă mai gândesc prea mult…
