Teen Press „Când vei fi ajuns la vârsta mea, vei fi pierdut vederea aproape pe de-a-ntregul. Nu vei mai izbuti să vezi decât culoarea galben, și umbre, și lumini. Nu te neliniști. Orbirea treptată nu este un lucru tragic. E ca un lent amurg de vară.” (Jorge Luis Borges, Cartea de nisip)
La început, în satul bunicilor mei. Plecam devreme și ne întorceam prea târziu, fără să ne mai simțim corpul. Bunicul știa toate casele. Ne plăceau oamenii și locurile care aveau în spate povești. ,,Pe aici mergem. Ei te știu de mică. Pe aici nu. Nu ne deschide nimeni.”. Deși îi reproșam vorbăria pe care o găseam, uneori, teribil de plicticoasă, ne înțelegeam reciproc. El îmi accepta repezeala, iar alteori îmi suporta tăcerea, eu mai așteptam puțin și încă puțin până când începeam să îl trag de mânecă insistent. Treceam firesc de la ,,Cât de mare te-ai făcut!” la ,,Avem suc de portocale.”. În timp ce eu îmi imaginam că aveam în mâini traista (cum aspru îi spune bunica) deja plină, cei care ne primeau îndesau covrigi, portocale, nuci, eugenii, bomboane și cozonac făcut în casă, pe care le furișam sub brad imediat ce ne întorceam. Dacă primeam prea multe, convenisem, din solidaritate, să le dăm celor pe care îi întâlnim pe drum. În fiecare iarnă aceleași colinde, Deschide ușa, creștine!, Astăzi s-a născut Hristos, O, brad frumos!, O, ce veste minunată!, Iată vin colindătorii, Florile dalbe, Domn domn să-nălțăm, Bună dimineața la Moș Ajun, Steaua sus răsare. Nu ne scăpa niciun vers. Când ajungeam acasă, bunica ne certa cald și ne grăbea la somn. Îmi amintesc bucuria de a socoti, stând lipită de soba fierbinte, ceea ce primisem. Cu spatele la realitate, simțeam că eram pretutindeni, aduceam cu noi acasă mirosul fiecărui interior umblat în ghetele cu căptușeală din lână.
Bucureștiul a fost pentru mine un loc al suprapunerilor, a celor de sus cu cele proxime. Cu exerciții sincronice de apropiere și distanțare. Mi-l amintesc pe George, băiatul din vecini, cu vioara și noile acorduri. Toate vocile efervescente și râsetele găștilor pestrițe. Aici haina e festivă de Anul Nou. Competiția dintre scările blocului ca o tandră trădare a tinereții neinocente. Pierderea răbdării în așteptarea potrivirii cifrelor pentru un interfon câștigător și o voce cu răspuns mulțumitor. Mirosul puternic de sarmale, portocale, condimente înțepătoare. Neseriozitatea de a fi colindător în oraș. Ciocolata caldă de după. Cele mai groase mănuși, mai colorate fesuri și mai pline pungi. Orașul luminat promitea altceva: dulciuri scumpe, prăjituri, priviri furișe printre uși crăpate, brazi atent împodobiți, încăperi pline, familii mai puțin strânse laolaltă. Ne opream cu fiecare invitație la masă, cu fiecare rugăminte la un nou colind. Și ce era rușinea în acest nesfârșit freamăt al lumii?
Povestea e simplă. Cu fervoare și cu fericire de timp sărbătoresc.
Text: Gabriela-Florentina Drăgan
Imagine: Kieran White, Unsplash
