Prezentatorul scoase capul de după cortina de catifea roșie, trăgând cu ochiul la publicul tăcut, îmbrăcat la patru ace. Doamne care mai de care mai dichisite, împodobite… ce să mai, demne de gelozia oricărui brad de Crăciun care se respectă. Domnii, cu nimic mai prejos, erau la fel de eleganți. Personajul de un metru șaizeci din spatele cortinei își șterse sudoarea de pe frunte, își aranjă ochelarii pe nas și…
Bună seara doamnelor, bună seara domnilor…bună seara, spuse el cu un tremurat aproape de neobservat în voce. Își drese glasul. Am deosebita plăcere de a vă… dar nu mai apucă să termine fraza. Din stânga scenei se auzi scârțâitul unei uși, ce dădea spre o ieșire de incendiu. Ușa se trânti, iar punk-rocker-ul înaintă pe scenă, mestecând rămășițele unui sandwich cu slănină. Ținea într-o mână un steag negru cu simbolul anarhiei iar în cealaltă un praz, verde și frumos. Publicul, afișând o multitudine de reacții, se holba la bocancii de piele, blugii făcuți bucățele, jacheta cu ținte și creasta de un roșu aprins.
Liniște. Multă liniște. Atât de multă liniște încât a trebuit să dau pe fast-forward. Punk-rocker-ul începu să rumege din praz. Se așeză turcește în mijlocul scenei, și se uită spre prezentatorul împietrit. Om nom nom.. nom nom…vrei?! Prezentatorul leșină. Anarhistul dădu din umeri și continuă să mănânce.
Publicul își făcu drum spre ieșire plângându-se și bombănind încontinuu. Tânărul rebel se ridică și merse încet spre pianul dintr-un colț al scenei. Zâmbi ca pentru sine, se așeză și pocni din degete. Începu să cânte. Și cânta, de parcă era prima și ultima dată, concentrându-se din toate încheieturile, de la bocanci până în creștetul capului. Pasaje impunătoare împletite cu fluctuații blânde, o adevărată operă de artă. Și punk-rocker-ul cânta, cânta pentru el, cânta chiar dacă nu era nimeni acolo să-l audă. La sfârșitul concertului se ridică, făcu o plecăciune, își luă steagul, și plecă.
Poți să mănânci și pită fără slană, și slană fără pită, și slană cu Nutella…