Teen Press 
foto: Adriana Isăilă – seminarist foto
Ne considerăm deștepți, nonconformiști, optimiști, creativi, prietenoși, sportivi, amuzanți şi loiali, repetându-ne asta cu orice ocazie, răspunzând cu aceste adjective de fiecare dată când suntem puși în faţa situației de a ne descrie. Răspunsurile le dăm pe moment, fără să ne gândim, „aruncând“ la întâmplare calităţi, încercând să părem cât mai pe gustul celor cu care vorbim, încercând să ne integrăm. Şi, în același timp, presupunem sau mai bine zis sperăm că felul în care ne vom prezenta noi pe noi înşine, cu mai multe calităţi decât defecte, va rămâne neschimbat de-a lungul relației dintre noi şi celelalte persoane.
Nu, nu, nu… Nu încerc să spun că noi nu conștientizăm că nu suntem perfecți, că mai avem şi defecte, că ne purtăm uneori ca şi cum nu am fi noi, că avem momente de extaz sau de depresie, că arătăm uneori ca niște clovni şi alteori ca niște intelectuali. Numai că toți avem un ideal, avem o versiune îmbunătăţită a persoanei noastre în minte, o persoană care nu se face niciodată de râs, care este optimistă, deşi în realitate este cât se poate de pesimistă, care se împrietenește ușor şi ştie să menţină relaţiile cât mai apropiate, cu toate că în viaţa de zi cu zi este timidă şi abia vorbeşte cu oamenii din jurul ei.
În mintea noastră putem să fim într-atât de buni, geniali şi încrezători în forţele noastre pe cât ne dorim, nu există nimeni care să ne oprească fluxul de energie pozitivă şi imaginaţia, nu există nimeni care să ne zică „stop“, să ne deschidă ochii şi să ne arate că, de fapt, lucrurile la care visăm noi şi tot ceea ce credem că vrem să devenim, sunt greşite, eronate, inutile- adevărat, nu întotdeauna. Singurii care pot să ne spună asta sunt cei din jurul nostru, care ne percep în alt fel decât cum ne percepem noi pe noi înşine, ei sunt cei care ne pot arăta că nu este nevoie să pretindem că suntem ceva de care în realitate nici măcar nu ne apropiem a fi.
Dar cum se ştie deja, tot repetând şi gândindu-te la ceva, ajungi să crezi până şi tu în acel lucru. Ajungem să considerăm că suntem toate lucrurile pe care ni le imaginăm, că lumea din jurul nostru ne consideră exact la fel cum ne considerăm noi şi astfel ne încredem în prietenii, cunoştinţele noastre să ne vadă aşa cum vrem noi de fapt să fim văzuţi. Ne încredem în ei să nu ne distrugă iluzia, să nu ne zică să renunţăm la a ne preface. Şi probabil acesta este principalul motiv pentru care, de fiecare dată când cineva ne atrage atenţia asupra acelui ceva din comportamentul nostru pe care noi îl credem invizibil, ne simțim atât de răniţi. Ne trezește, de fapt, şi ne arată că sunt părţi din noi care, deşi vrem să le estompăm sau să le facem să dispară, părţi care în ochii noștri sunt ca şi inexistente, în ochii celor din jur sunt cât se poate de vizibile şi concrete.
