Hai la plimbare, mon cher!



de Sabrina Canea – colaborator
foto: Georgiana Balaban – colaborator foto

De curând, am observat că noi, bucureştenii, am devenit din ce în ce mai plictisiţi de propriul oraş, Bucureşti, pe care, însă, niciodată n-am avut curiozitatea să-l cunoaştem. Numeroase monumente de arhitectură civilă bucureşteană au pierit în pragul secolului nostru, dispărând aproape fără urme, vestigiile lor fiind scoase la lumină numai datorită întâmplării. Vestigii, vestigii peste tot, îngropate sub caldarâmul străzilor, păstrate ca într-un grandios muzeu, unde sunt etalate preţioase piese făurite, de locuitorii acestor meleaguri.

Pentru a vă arată ce oraş minunat călcaţi în picioare, criticându-l pe toate părţile, vă voi prezenta, pe scurt, câteva dintre „minunile“ Bucureştiului.

În primul şi-n primul rând, ar trebui să ştiţi cum că legenda spune că Bucureştiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, Bucureşti a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârşit de secol XIV.



Un prim monument a cărei dispariţie a lăsat mulţi bucureşteni cu regrete este reprezentant de Halele Unirii, mai precis Hala Mare, ultima demolată, dar şi cea mai veche. Nucleul viitoarei Pieţe a Unirii, ca piaţă comercială, a fost Piaţa Mare, ulterior Piaţa Ghica, fondată în vremea Regulamentului Organic (1831-1832) peste râu de Hanul lui Manuc (la vremea aia cursul Dâmboviţei trecea pe sub zidurile sudice ale hanului). În vremea lui Cuza se construieşte Hala Mare (Centrală, Ghica) în scopul comercializării cărnii. Pentru a marca măreţia „Epocii de Aur“, Nicolae Ceauşescu şi-a dorit construirea „Bulevardului Victoria Socialismului“, care se închidea în faţa Casei Poporului, iar pentru că Hala Unirii stătea în calea acestui proiect, a fost demolată.




Palatul Parlamentului ar putea fi considerat o piatră de mormânt gigantică pentru un cartier care, până în urmă cu 30 de ani, părea desprins din perioada interbelică. Tot la decizia lui Nicolae Ceauşescu, cartierul Uranus a fost răscolit de buldozere şi pus la pământ fără milă. Un cartier cu vile, dar şi cu case mai mici, înălţat pe coline, care din pozele alb-negru pare să semene cu un Montmartre mai rustic. Cartierul Uranus-Izvor rămâne, însă, ca o rană deschisă pentru cei care au locuit cândva acolo. Cartierul era străbătut de un tramvai care venea dinspre Bulevardul Schitu Măgureanu, traversa Podul Izvor şi urca apoi în rampă, la o diferenţă de nivel de circa 18 metri faţă de Splai. Pitorescul zonei este redat în fotografiile vechi.





Un alt obiectiv notabil este Hanul lui Şerban Vodă, primul şi cel mai mare han care a existat în Bucureşti, construit începând cu 1583 de Şerban Cantacuzino, acolo unde este Banca Naţională astăzi. Pentru han şi curtea lui, Şerban Vodă a cumpărat terenuri care se întindeau pe străzile din Centrul Vechi de azi – Lipscani, Smârdan şi Doamnei, iar atunci când clădirea hanului a fost terminată, măreţia acestuia a făcut asupra bucureştenilor o impresie remarcabilă. Zidurile groase şi înalte, pivniţele extrem de adânci şi mai ales ascunzătorile îl fac pe Grigore Alexandru Ghica şi pe fiul său să se ascundă aici în 1769, într-un moment de primejdie. Hanul Şerban Vodă a existat până în 1883, când a fost demolat, în locul lui construindu-se Palatul Băncii Naţionale.


În sediul publicaţiei bucureştene „L’Independence Roumaine“, ziar ce apărea zilnic în Capitală în două ediţii, avea loc, la 27 mai 1896, prima proiecţie cinematografică din România, la mai puţin de cinci luni de la prima proiecţie mondială din Paris. Filmele aparţineau fraţilor Lumière, iar pe 27 mai 1896, în saloanele redacţiei revistei s-a difuzat filmul „Sosirea unui tren în gară“.


Unul dintre cele mai vechi lăcaşe de cult ale Bucureştilor, Biserica Sărindar, este menţionată documentar abia în 1615, deşi se presupune că ar fi fost construită încă din secolul al XIV-lea. Se afla pe locul unde este astăzi Cercul Militar Naţional, spaţiul ocupat de Mănăstirea Sărindar întinzându-se de la strada Brezoianu de azi, pe latura cu cinematografele, unde erau curţile mănăstirii, până la Calea Victoriei. „Cea mai iubită biserică bucureşteană“, aşa cum era supranumită, a fost închisă în 1880 şi demolată între 1893 şi 1895.

Cea mai aristocratică stradă a Bucureştilor din toate timpurile, Calea Victoriei de azi – podul Mogoşoaiei de altă dată – a fost un vechi drum comercial în evul mediu. Potrivit legendei, la capătul sudic al drumului îşi avea reşedinţa familia boierului Mogoş, care se folosea de acest drum pentru a ajunge la întinsul său domeniu din afara oraşului, care-i poartă numele şi astăzi: Mogoşoaia (secolul al XVII-lea). Către finalul acestui secol, domeniul familei Mogoş intră, prin căsătorie, în posesia principelui Constantin Brâncoveanu. Palatul de la Mogoşoaia, pe care Brâncoveanu l-a ridicat în timpul domniei sale (1688-1714), a fost reşedinţa de vară a principelui şi a fost conectat cu Bucureştiul prin podul Mogoşoaiei, amenajat cu acest prilej. Acesta a fost tăiat în 1692 de Constantin Brâncoveanu.

Deci, liceeni, iată cât de multe chestii ascunde Bucureştiul la poalele lui. Şi totuşi, de ce ne-am pierdut interesul? A cui e vina? Încercaţi să priviţi dincolo de aglomeraţia, gropile şi agitaţia continuă a Bucureştiului şi să-i cunoaşteţi povestea.

„Cei mai mulţi dintre noi avem încă naivitatea să credem că oraşele trăiesc prin clădiri, parcuri, bulevarde, tramvaie şi telefoane. Greşeală! Oraşele trăiesc prin sufletul lor“ – Felix Aderca.

Recommended Articles

1 Comment

  1. fain articol, bravo!

Leave a Reply

Your email address will not be published.