Teen Press 
foto: Cătălina Cosma – colaborator foto
Când eram copil nu credeam că lumea pe care o voi descoperi odată ce voi creşte, va fi atât de urâtă, de meschină. Mă aşteptam ca adulţii să fie mereu ghidaţi de un puternic simţ al moralităţii şi că dacă faci mereu ceea ce e corect, îţi va fi cel mai bine. Evident, nu e deloc aşa.
Dacă aş fi ştiut… şi chiar dacă aş fi ştiut, prea multe oricum nu aş fi schimbat. Nu că nu aş vrea, ci că nu poţi.
Acesta e un al doilea pas spre maturizare. Să constaţi. Constaţi că nu poţi face aia şi cealaltă, dar nu pentru că nu ţine de tine, ci pentru că de cele mai multe ori circumstanţele unor experienţe, mai mult sau mai puţin plăcute, nu ţin de tine, ci de alţii.
Acest al doilea pas e presărat cel mai adesea de frustrări, de panică, de o teamă ce devine imuabilă dacă nu te poţi detaşa, sau mai pe româneşte, să nu îţi mai pese decât de tine şi atât.
Înainte să conştientizez credeam că individualismul e un fel de formă ascunsă de ipocrizie amestecată cu egoism şi egocentrism. Nu întrebaţi de unde şi până unde combinaţia aceasta macabră, dar aşa îmi părea mie individualismul în dulcii ani de început ai adolescenţei.
Acum înţeleg de ce oamenii aleg carapacea individualismului. O aleg pentru că ăsta e singurul mod prin care pot să mai supravieţuiască unei lumi care ORICUM este mânată de un instinct de supravieţuire. Da, e vorba tot de individualism.
Am simţit pe pielea mea de atâtea ori, în atâtea colective ce înseamnă să vrei să ajuţi, să fii altruist. E bine atâta timp cât o faci, dar când încetezi, fie şi numai pentru o clipă, în urma a mai ştiu eu ce problemă, totul se întoarce împotriva ta. Se uită că ai făcut cândva un bine, nu apreciază nimeni efortul tău.
Aşa că mă simt cumva forţată să dau un sfat persoanelor care încă sunt la faza de constatare, blocaţi între a îmbrăţişa individualismul şi a-l respinge: fraţilor, lumea e mai rea decât credeţi. Dacă faceţi un bine pe gratis şi vă simţiţi bine făcându-l, mai gândiţi-vă.
Iar dacă şi acum eşti reticent şi îţi spui în gând „fac ce fac nu neapărat pentru alţii, ci ca să mă simt eu bine“, fii drăguţ şi dă-ţi seama că ăsta e primul pas spre cel de-al treilea, al conştientizării: deja o faci doar pentru tine. E o chestiune de timp până când vei realiza că ce faci pentru tine, nu te face decât să aduni şi mai multe frustrări, şi asta pentru că inevitabil vei avea şi tu aşteptări de la ceilalţi, aşteptări ce îţi vor fi înşelate, pentru că… deh, aşa sunt oamenii.
Aş vrea să mai pot spune că e un pas, şi de fapt, chiar este, dincolo de conştientizare. Dar eu una cred că dacă mai adaug iertarea, pic în extrema religiei.
Închei prin a spune, şi ştiu că nu îmi e deloc caracteristic, dar ăsta e adevărul: obişnuiţi-vă a face totul pe cont propriu, pentru voi şi niciodată pentru alţii. Apreciere nu există decât în planul superficial, asta dacă voi credeţi că vă bucuraţi de ea…
Fiţi cu ei, dar doar cu voi.
