Usor si imposibil

logo-rubrica-Trezirea-Butoiasilor

logo-rubrica-Trezirea-Butoiasilor

de Luiza Butoi – redactor

Nu voi înţelege niciodată oamenii care privesc. Nu înţelegeţi greşit asta. Să priveşti un răsărit de soare din parc sau să aspiri la marea învolburată luminată dintr-un capăt în altul de farul în care eşti mi se pare frumos. Nu pot înţelege de ce oamenii când observă ceva neplăcut lor sau care le distruge viaţa (cam mult „distruge“) stau. Stau şi privesc. Atât face 90% din populaţia ţării noastre. Stă şi priveşte. Şi aruncaţi cu roşii în mine pentru că nu mă deranjează dacă faceţi asta. Puteţi să o faceţi mai ales dacă vă simţiţi jigniţi, deşi n-am avut în viaţa mea intenţia de a face aşa ceva. În orice caz, nu am de ce să mă justific într-un articol. Iar acum nu pot şterge ce am scris pentru că nu şterg niciodată ce am scris şi nu modific. Revenind la ideea despre care chiar vreau să vorbesc aici, mă refer la orice ţine de viaţa unui om. De la faptul că cineva îi spune ceva neplăcut la incomfortul de a avea o casă care să nu-i placă. Depinde, sunt oameni şi oameni.

Însă obiectivul meu cu acest articol este altul. Poate vei crede ca m-am lălăit, dar e doar că vreau să spun mai multe despre general şi apoi să trec la particular. Ce vreau să explic aici este faptul că nu pot înţelege de ce să dai înapoi. Mai ales când vine vorba de ţara ta proprie, de patrie, de tine, de ceilalţi. Oamenii, până la urmă, nu au de ce să se teamă. Nu când vine vorba de orgoliul lor.

Nu spunea Hemingway că „un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt“? Şi de aici ce să înţelegem? Că atâta timp cât murim, nu suntem înfrânţi? Că nu există înfrângere, ci doar moarte? Cred că nu are legătură nici măcar cu moartea propriu-zisă. Poate doar cu nefericirea care te cuprinde când realizezi ca n-ai reuşit. Însă, iertaţi-mi cinismul, ce contează? Ce contează că n-ai reuşit? Atâţia oameni s-au chinuit să reuşească şi de-abia după câteva zeci de ori le-a ieşit ceea ce aveau în minte. Batrânul Leonardo stătea în Florenţa câteva zile în faţa unui tablou până să-l termine, fără să adauge la el nimic, pentru a fi sigur dacă a terminat. Şi ştiţi foarte bine povestea tipului care a inventat becul. De câte ori i-a luat lui Edison până a reuşit?

Oh, şi crezi că e aşa de uşor? Tu ce faci? Te plângi poate zilnic. Sau poate nu. Te plângi de cât de groaznică este ţara asta. Sau, mai rău, ai şi uitat să te mai gândeşti la ea. Tot ce fac oamenii din această Românie de 2011 este să spună că nu mai există şanse, că totul este distrus, că nu au de ce să se chinuie, că îşi vor distruge vieţile dacă încearcă. Dar, aminteşte-ţi, Doamne, ce a zis domnu’ ăla! Că un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt! Dacă eşti nimicit, contează?

Într-un fel sau altul, toţi oamenii sunt la fel. Au ceva comun, toţi: faptul că dacă vor, pot reuşi. Dacă vei vrea să treci peste nefericire, vei trece. Dacă vrei să ajuţi, o vei face. Dacă ai de gând să ajungi cineva, se va întâmpla. Şi dacă vrei să ajuţi, vei reuşi… Dar cine se mai gândeşte la asta? Cine mai este atât de puţin egoist încât să fie mândru că poate fi un martir al acestei ţări? Nu mă interesează ce sau cine a stricat dorinţa aceea veche de salvare a ţării. Nu are rost să te gândeşti la trecut, decât în anumite cazuri. În viaţă, te gândeşti la prezent şi, cel mult, la viitor. Pentru că, oricum, viitorul vine mai repede decât crezi. Când te aşezi să te odihneşti după „azi“, a şi venit „mâine“.

Nu mă interesează dacă am trecut prin ceva groaznic ca ţară sau ca individ. Contează că pot face ceva. Hei, tu, înţelegi ce spun? Poate te-ai plictisit să-ţi repet asta mereu în articolele mele, discret sau direct, dar: poţi face ceva! Oricând. În 41. În Cişmigiu. În KFC. În tren. O, în care tren? În trenul tău? Trenul nostru? Sau trenul vieţii? Poate că trenul unei nimiciri generale, mai degrabă.

Toate celelalte sunt deja clişee pentru ca să mai spună ceva lumii ăsteia. Pentru că la fel ca omenirea, cuvântul s-a denaturat. De-asta şi cred ca puţini au înţeles ce am vrut să spun mai sus, când am zis că imaginea mării luminată de far este frumoasă. Atât de frumoasă precum ar putea fi şi ţara asta…

O, dă-ţi o şansă la idealism! Dă-ţi o şansă ţie. Gândeşte-te câte poţi să faci. Înveţi, asculţi, înţelegi, ajungi cineva când vei fi mare şi salvezi ţara, împreună cu ceilalţi. O zic prea simplu pentru cât de greu va fi/ar fi? Prietene, atunci să înţelegi că toate lucrurile mari sunt spuse simplu şi uşor. Precum un fleac. Pentru că aşa cum spune şi Dali: „Nu există decât uşor şi imposibil“. Iar ideile mari sunt înfăptuite cu pasiune. Dacă faci ceva ce inima şi sufletul consideră că este greu, mai bine nu faci niciodată. Dar de ce să nu vrei când ştii că poţi?

Cred că e prima oară când îmi voi modifica articolul. Am uitat să scriu cu diacritice.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.