Trezirea butoiasilor: Trebuie sa regreti

de Maria-Luiza Butoi – redactor

Ştii, prietene, multă lume îmi şopteşte la ureche ceea ce a spus un om acum câteva zeci de ani, sau mai mult, sau mai puţin: „Nu trebuie să regreţi niciodată nimic din trecutul tău“. Dar, cine ştie, poate că nu sunt doar oameni care îmi şoptesc asta zilnic la ureche. Poate vrea să-mi spună asta şi creanga de nuc de lângă geam, şi liniuţele de la baterie care tot scad în fiecare noapte, şi carneţelul meu cu amintiri. Poate şi mierla aia din Cişmigiu de la opt dimineaţa îmi şoptea asta când alergam, chiar dacă aveam căştile pe urechi.

Toată viaţa de pe pământ şi tot ce este în jurul tău static vrea să-ţi insufle chestia asta: nu trebuie să regreţi nimic din ce ai făcut. De ce să spui asta? De ce să crezi asta? Pentru alinare? Dar alinarea nu va veni niciodată dacă fugi de celebrul fu-tai, dacă mă înţelegeţi (adică luptă, prietene). Timpul, din perspectiva noastră, se duce. Oamenii, vieţile şi gândurile vin şi trec. Într-adevăr. Însă… Şi ce? De-asta nu mai putem noi? Nu e bine să regreţi o viaţă întreagă ce ai făcut. Nu spun asta. Dar dacă nu te uiţi în spate din când în când şi mergi „ca calul“ în faţă, spre viitor şi atât, o să se ajungă foarte rău de tine, cred. După mine, că doar aici e părerea mea (nu sunt Dumnezeu să zic ce e bine şi ce nu universal), e foarte normal să regreţi fragmente din trecutul tău. E bine să reflectezi la anumite gânduri sau acţiuni ale tale. Şi dacă vei cădea în depresie, sau nu vei mai putea ieşi din mocirlă, ce contează? Aşa e mereu prima oară. Măcar rezolvi ceva şi nu fugi. Măcar îţi spui părerea ţie însuţi. Măcar ştii că, la un moment dat, vei ieşi din mlaştina aia, chiar dacă ţi se pare imposibil pe moment. Bă, şi ştii ce mai realizezi odată cu chestia asta? Entuziasmul, viaţa şi iubirea de ce te înconjoară. După ce vei toca ce a fost înainte şi vei realiza cât de puţin timp mai ai să-ţi repari personalitatea şi gândirea, mentalitatea şi ce mai vrei tu, poate şi fizicu’, habar n-am, vei observa ce greu este să evoluezi (asta sună de parcă suntem animale sălbatice sau d-ăia din era preistorică, dar în fine). Cu alte cuvinte, eu nu îţi cer să te scufunzi în regrete inutile. Dar înţelegeţi, oamenilor, că dacă vă va urmări vreodată ceva, nu trebuie să spuneţi: ce contează? „Vreme trece, vreme vine/ Tu rămâi la toate rece“, sau cum era în Glossă. Bă, frate, aia e poezie, nu realitate. Suntem poeţi în vis şi oameni în viaţă. Obişnuiţi-vă cu asta. Dar nu vă cer să nu fiţi idealişti! Nu vă cer să nu fiţi visători! Mi-aş dori din toată inima ca jumătate din ţara asta să fie formată din visători fericiţi şi idealişti, din oameni care să aibă în ce să creadă, în ceva bun şi să creadă din toată inima lor în acel ceva. Asta este frumos, e minunat. Şi nu numai pentru ţară sau pentru noi, ci în primul rând pentru ei. E plăcut să fii idealist, să fii optimist, să visezi cu ochii deschişi. Dar pentru toate acestea, ca să reziste, trebuie, din când în când, să vii cu picioarele pe pământ şi să-ţi spui: „Bine, bine, totu’ va fi bine şi frumos, dar ar cam trebui să mă uit şi în urmă să văd ce dracului am greşit şi să am grijă“. Un om care vrea să creadă în ceva al lui într-un fel idealist, niciodată nu va uita să fie precaut. Va şti când e momentul pentru visare, pentru entuziasm nebun şi poate inutil, pentru viaţă, pentru poezie, pentru trecut, prezent sau viitor. Pentru mocirlă. Un astfel de om nu se va scufunda niciodată în mocirlă (poate doar prima oară), ci va ieşi triumfător din noroi. Un idealist mereu va şti când să se uite în spate şi va şti cum să regrete. Pentru că ce tot încerc să-ţi spun eu aici? Problema la noi nu este dacă regretăm sau nu, ci că nu ştim cum să regretăm. Pentru că dacă ştii cum să o faci, trebuie să regreţi. Pentru că doar din regretele bine gândite, care nu te bagă mereu în mocirla aia de doi bani, poţi să înveţi ceva. Doar aşa poţi continua să fii idealist, sau numai aşa poţi şti să crezi. Nu ai în ce să crezi? Mai gândeşte-te. Nu e cool să nu crezi în nimic. Nu eşti interesant. E ok să crezi şi în pantofii tăi norocoşi dacă asta te face fericit. De ce? Pentru că cineva mi-a spus: „Eu nu pot avea încredere în cineva care nu crede în nimic“.