Teen Press 
Dacă ar fi să alerg, aş vrea să fac asta la maratonul desfăşurat pe Marele Zid Chinezesc, coborând şi urcând 3700 de trepte. Dacă ar fi să fac scufundări, mi-aş alege Groapa Marianelor ca punct de reper. Dacă ar fi să pictez un vulcan, aş alege Fuji. Şi dacă ar fi să-mi găsesc ceva aproape pierdut, ar fi curajul. Da, mein Schatz, mă refer la cuvântul acela care zgârie urechile celor de sus, consoanele şi vocalele ce îi ridică pe oameni spre vise.
Visele, de fapt, ce sunt? O plimbare prin parc cu Eric Clapton şi un concert încă viu cu Led Zeppelin. O plimbare la 2 Mai cu maşina care nu este a noastră şi un cântec de adormit copii pe metale de-alea grele care îi sperie pe unii colegi de-ai mei. Idealist, prieteni, dar minunat. Când un băţ d-ăla de tobă bate puternic în materia ta cenuşie, atunci trebuie să spui: Bă, mă duc să FAC! Ce? Nimeni nu ştie în afară de noi, în afară de tine, în afară de voi. Dar spre exemplu, tobele de la un Kids al celor de la MGMT pe mine mă fac foarte des să iau pensula în mână sau mă apucă un avânt să-mi bag toate track-urile din albumele de lângă laptop în iPod. Bă, frate, tobele alea mă trezesc din morţi parcă. Şi chiar dacă nu termin o lucrare, chiar dacă nu am răbdare pentru toate coperţile, versurile şi albumele, totuşi o fac! Fac o parte din ele. Asta este important. Să ai un avânt, o pasiune, o iubire în tine pentru cele din jurul tău, un entuziasm nedumerit de nimeni, nici măcar de tine!
E bine să fii aşa. E bine să ai un vis pornit de asemenea fericiri, să ai în ce să crezi. Un gând nebun ce ţi se sfărâmă prin piele şi se scurge încet în tine, mai mult decât de obicei. Asta vrea de la noi curajul! Să putem să ne răspundem singuri, în faţă, la fanteziile şi visele noastre, dar să nu uităm total de realitate. Să credem în ceea ce vrem să facem, să credem că putem să ne depăşim limitele. Niciodată nu vom deveni mai buni dacă nu vom vrea să ne depăşim condiţia dată de Mama Babana Suprema Natură. Pentru că putem! Pentru că avem şansa ca până la 18 ani să ne formăm cum vrem noi! Pentru că apogeul nostru ca oameni, intelect, suflet şi spirit este acum, la 16-17 ani. Pentru că după 18 ani personalitatea noastră este deja formată. Pentru că şansele vor deveni atât de puţine! Curajul nostru, spunea un personaj dintr-o carte cunoscută de nimeni, este singurul „ceva“ care nu ni se poate lua. Şi totuşi eu simt că al meu parcă vrea să dispară. Simt că nu numai al meu vrea să se evapore. Dar asta este doar ce simt, nu şi ce gândesc.
Poate că intuiţia mea de duduie de 17 ani nu este corectă. De fapt, cine suntem noi să spunem ce este corect şi ce este greşit? Cine suntem noi să judecăm pe alţii? Şi poate vă gândiţi acum „Păi, cum adică? Eu sunt eu!“ sau „Un om raţional.“ sau „Oameni“. Da, într-adevăr. Şi aveţi cu toţii dreptate. Dar ce fel de eu, ce fel de oameni, de fel de „om raţional“ suntem noi acum, la clasa a zecea, cu plus/minus? Unii care poate nici în timpul ultim nu se vor cunoaşte pe ei înşişi cu adevărat.
Dar asta nu trebuie să ne frământe prea mult, viaţa noastră este atât de frumoasă dacă vrem să o privim aşa! Diferenţele, prietene, dintre tine şi cel de lângă poate că vor fi multe. Însă cea mai importantă va fi că tu vei avea un curaj, vei vrea mai mult, îţi vei dori să faci ceva. Iar „ceva“ nu înseamnă să ajungi ospătar la Intercontinental. Nu înseamnă nici să fii angajat la cea mai mare bancă. Nici să ai un CV incredibil de bun. „Ceva“ înseamnă să creezi, mein Schatz… Iar creaţia îţi poate aduce atât de multe! Îţi poate da şi nenorocitul ăla de CV de care suntem cu toţi într-o oarecare măsură înnebuniţi. Şi postul ăla mediocru de la cea mai mare bancă din Universul Butoiaşilor.
Dar, dragilor, creând, veţi face lucruri mult mai măreţe decât cele de mai sus. Iar creaţia nu înseamnă numai pictură, muzică sau scris. Creaţia înseamnă şi un gând frământat de tine, înseamnă şi dorinţa de a salva un personaj cu un nufăr deschis în plămân, înseamnă şi coacerea unei pâini în casa ta, şi un colaj, şi o coroniţă din păpădii, şi un gând numai al tău. Creaţia înseamnă să îţi doreşti să faci ceea ce faci şi să nu faci nimic din ce nu vrei. E bine să fii flexibil şi să priveşti cu plăcere ceea ce se întâmplă cu tine sau cu alţii. Arătaţi-vă curajul pentru că deşi poate unii simţim că nu mai este, el – aşa cum a spus şi personajul ăla – va fi singurul „ceva“ ce nu ni se va putea lua niciodată.
Şi la naiba, sunt idealistă, ştiu, fraţilor! Poate veţi spune „Pe ce lume e duduia asta?“. Pe lumea mea, dragilor. De ce rămân aici şi nu intru în realitatea absolută? Pentru că această realitate mă trage în pesimism. Şi pentru că am învăţat că a fi idealist nu este rău, ci te ajută să mergi mereu mai departe, indiferent de câte ori pui piciorul într-o mlaştină cu căcat. Pentru că a fi idealist înseamnă să ai un curaj arogant din păcate, dar măcar vei fi mereu conştient de acel „Nu ştiu nimic“ şi vei continua totuşi să vrei să ştii mai multe. Pentru că a fi idealist înseamnă să poţi avea mai mult decât un singur vis. Şi nu în ultimul rând, pentru că aşa voi putea merge la plimbare cu Eric Clapton şi aşa voi ajunge la 2 Mai cu o maşină ce nu va fi a mea. Pentru că aşa continui să aud tobele.
Felicitari! Esti printre puținii oameni care arată acel maxim de “intelect, suflet și spirit” pe care ar trebui să-l aibă toți cei de varsta asta. Deși m-aș feri să-i spun apogeu, fiindcă personalitatea unui om nu se oprește din formare după 18 ani.
Biologic într-adevăr, multe ticăieli se opresc în acele momente și în plus oamenii încep să se plafoneze din cauza intrării în viața cotidiană care implică mult prea mult stres și uneori o luptă surdă.
Dincolo de astea însă evoluția continuă, în ritm cu drumul pe care și-l formează fiecare. Cei care se închid în ei înșiși (sau care, dimpotrivă, se răsfiră în totalitate asupra altora) încetinesc și îmbătrânesc.
Cei care nu mai cred în ei înișiși renunță. Și așa cum spunea cineva, “cele mai mari nereușite de-a lungul timpului au apărut când oamenii au renunțat înainte să-și dea seama cât de aproape erau de ceea ce și-au dorit”.
Studiile, munca, distracția, prietenii și chiar iubirea sunt la urma urmei elemente externe și produse ale interacțiunii dintre șansă și timp. Dar oricând îți poți modifica propria persoană și orcând.îți poți cunoaște cu adevarat este propriul tău interior.
Însă dacă nu urmezi ceea ce ai în tine ești departe de a fi realist. Ești doar un obiect aruncat de colo colo de câtre hazardurile existenței.
Frumos articol.
Dar stii ca majoritatea la 19 ani sunt tot in liceu? Stii ca dupa 18 ani nu se schimba nimic, decat legal. Si ce sunt legile in comparatie cu personalitatea ta? Nimic. Personalitatea este intr-o continua schimbare, cu fiecare greseala pe care o facem, invatam. Cu fiecare oportunitate pe care o avem invatam. Pana vom muri. Eu fac 18 ani peste cateva saptamani. Chiar crezi ca acum sunt una, si atunci voi fi alta? Nici gand. Si privind spre interior vad ca mai am o multime de lucruri de invatat. O sa ajungi tu la 18 ani, si nu o sa te regasesti deloc in ceea ce ai scris aici, strict legat de faza cu varsta asta. Aici ma refer si la comentariu tau Rakis, nu o sa ma plafonez peste cateva saptamani, iar in viata cotidiana sunt intrata de cand ma stiu.
In rest, sunt de acord cu ceea ce spui tu in articol.
Nu am vrut să spun că după ziua în care faci 18 ani nu te vei mai putea schimba deloc. Însă există studii făcute care arată că oamenii până la 18 ani se pot schimba mult mai uşor decât după această vârstă. Nu are legătură cu legile, ci cu faptul că vârsta asta de 18 ani reprezintă într-un oarecare fel maturizarea ta. Mă rog, poate că 18 ani nu sunt aceiaşi pentru toţi. 18 ani e mai mult un simbol decât o vârstă fixă. Pentru unii acei 18 ani pot fi şi la 30, pentru alţii la 14. Dar ştiinţific s-a demonstrat că până la 18 ani e mult mai simplu să te “joci” cu personalitatea ta decât după.
Desigur că oamenii se schimbă în continuare până la moarte însă e mai uşor să încerci să te schimbi brusc când eşti mai copil. Pentru că încetul cu încetul, cum înaintăm în vârstă (cel puţin asta am observat până acum, nu ştiu cum va fi de acum în colo) nu ne mai putem schimba brusc, ci doar putem conştientiza că ne-am schimbat brusc. :3
Plus că e bine să te gândeşti într-un fel că de la 18 ani nu mai poţi schimba nimic. De ce? Pentru că vei încerca din tot sufletul să ajungi cât mai sus şi să te autoeduci până la vârsta aia. Şi e mai bine aşa pentru că după aia nu se ştie cât timp vom mai avea pentru astfel de aspecte. :33