The Witcher 2: Assassins of Kings

de Diana Popa – redactor
foto: pcgamer.com

La ora actuală, diversitatea pe piaţa jocurilor a devenit din ce în ce mai rară. FPS-urile şi simulatoarele devin din ce în ce mai dese, iar un RPG mai apare din an în Paşte. Şi mai rar apare un RPG de o oarecare calitate, care chiar îşi merită banii.

The Witcher 2 se află la o aruncătură de băţ de a fi un specimen de excepţie al genului, însă merită o onorabilă bătaie pe umăr pentru o încercare al naibii de bună.
Pentru proaspeţii iniţiaţi, Witcher este o serie de jocuri produsă de compania poloneză CD Projekt (necunoscută până în 2007, când a lansat primul joc), distribuită de Atari şi bazată pe romanele fantasy ale autorului polonez Andrzej Sapkowski, recent traduse în engleză.

Personajul principal este acelaşi: Geralt, un alchimist, spadasin, vânător-de-monştri-de-închiriat, care intră în scenă în mare forţă în timpul unui asediu asupra cetăţii La Valette, alături de acelaşi rege pe care îl ajută şi în primul joc: Foltest, regele Temeriei. Assassins of Kings reia acţiunea din punctul în care se termină primul joc, însă nu este neapărat necesar să fi terminat primul joc pentru a-l înţelege pe acesta. Pentru cei care şi-au păstrat salvările din primul joc există posibilitatea de a le importa, deşi nu are prea mare impact asupra poveştii actuale.

Ca şi tătâne-său, The Witcher 2 este un action/ RPG clasic din punct de vedere al gameplay-ului, folosind reţeta de mult bătută în cuie a camerei 3rd person şi a sistemului simplist de combat (poate prea simplist), alternând între lovituri rapide sau dure de sabie, fie ea de oţel sau de argint, şi cele şapte semne ale vrăjilor de bază (hint: vraja capcană Yrden e overpowered rău de tot).

Sistemul merge destul de bine dacă ai de-a face cu unul, doi, trei oponenţi, dar de cele mai multe ori nu e ăsta cazul. La începutul jocului, luptele sunt cam one-sided: în cel mai bun caz te trezeşti într-o ambuscadă cu patru sau cinci inamici călare pe tine şi cu prea puţin la îndemână ca să te aperi, iar în primele cinci, opt ore de joc, Geralt nu are nevoie de mai mult de un strănut ca să dea colţul. După acele prime ore infernale, totul merge de la sine, iar atâta timp cât joci pe Easy, singurele dificultăţi vor apărea la luptele cu boss-ul. De asemenea, te poţi baza pe alchimie (poţiuni, bombe, capcane, uleiuri pentru sabie) pentru a balansa cât de cât lucrurile în favoarea ta, însă materialele necesare pentru fabricarea acestora sunt poate cea mai enervantă parte din joc. De multe ori mi s-a întâmplat să mi-o iau pe cocoaşă de la inamici banali din cauza faptului că sacii erau plini de maţe de monstruleţi şi săracul Geralt abia putea să se mişte. Annoying!

Aşa cum a fost anunţat, CD Projekt nu a mai folosit engine-ul Aurora al celor de la Bioware. A pus osul la muncă şi şi-a construit propriul engine. Datorită acestui lucru, grafica este impecabilă: de la modele 3D până la texturi, abundă detaliile minuţioase (asta dacă te ţine calculatorul). Nu mai dai peste acelaşi model de NPC la fiecare zece paşi, iar animaţiile sunt credibile şi evită monotonia prin repetiţie exagerată. Efectele vrăjilor arată bine şi ele, nu atât de „sparkling” cum s-ar crede, dar e fantasy!

Toate ca toate, însă ceea ce face din Witcher 2 un joc memorabil este povestea. Bine scrisă, plasată într-o lume care dă pe-afară de lore şi personaje credibile, care îţi dau senzaţia că există undeva în afara celor patru colţuri ale monitorului.

După asediul din prolog, Geralt este acuzat de asasinarea regelui Foltest, dar este, printr-o serie de evenimente favorabile, eliberat cu promisiunea că va vâna adevăratul asasin. De aici porneşte o întreagă aventură care se bifurcă în mai multe puncte. Ăsta este, poate, cel mai frumos lucru la Assassins of Kings: senzaţia că totul, de la viaţa unui condamnat pâna la faptul că soarta a trei regate depinde de tine şi de deciziile pe care le iei.

De exemplu, dacă ai decis să omori un anume trădător în duel în loc să îl convingi să depună armele, desigur că nu te vei mai întâlni cu el în viitor, însă probabil că nici nu ţi-ai dat seama că există o a doua opţiune. Dialogurile şi evenimentele decurg atât de natural încât pur şi simplu nu te mai gândeşti că ar fi fost vreo alternativă. Există numai câteva puncte în care îţi dai seama efectiv că ai o decizie de luat, iar acele decizii au un impact enorm asupra cursului jocului, pe care (culmea!) chiar ajungi să îl vezi!

Din păcate, cam aici se termină elanul unui joc care avea toate şansele să devină, poate, cel mai bun RPG al anului. The Witcher 2 suferă de aceeaşi boală ca majoritatea RPG-urilor actuale: povestea culminează rapid în cele aproximativ 20 de ore de joc ale ei, însă cam pe acolo se opreşte, finalul este grăbit, tras de păr şi cusut cu aţă albă, sub-ploturile sunt lăsate în aer, cu mai multe întrebări decât răspunsuri, dând senzaţia unei partide de sex neterminate.

Ceea ce e cel mai rău este că, după ce ai participat la o intrigă imensă, nu apuci să vezi rezultatele deciziilor majore pe care le-ai luat. Nu înţelegeţi greşit, tot conţinutul jocului este extrem de savuros, dar finalul pur şi simplu te lasă cu ochii în soare, fără nici un fel de explicaţii în afară de un fel de „lasă că ne mai vedem noi“.

Overall, The Witcher 2 este un RPG al naibii de bun, dar care nu a reuşit să se ridice la propriile sale standarde, chiar dacă a depăşit cu mult alte titluri ale genului. Cu o grafică excepţională, un gameplay ce te duce cu gândul la „the good old days“, un sistem de combat cam slăbuţ şi o poveste bine scrisă care se termină brusc, Assassins of Kings cade destul de bine în categoria jocurilor memorabile şi totodată în cutia marcată cu „se poate şi mai bine“.

Nota: 8.5