Tinicheaua de aur

de Sfântu’ Așteaptă – cititor Teen Press

Răzvan Băltărețu
– Bună seara! Nu mă mai recunoști? spuse vocea grea a omului îmbrăcat în vechea armură de Ev Mediu. Omul stătea sprijin în sabia sa care lucea la întâlnirea unei raze rătăcite de lumină a Lunii.
– Cine ești? Nu te știu! Cum ai intrat în casa mea?!
Cel interogat stătea în fotoliu, pe masa de sticlă de lângă avea paharul plin cu whisky. Privirea îi era pierdută, alcoolul își spunea cuvântul, iar omul ciudat apărut în faţa lui îl dezorienta și mai mult. Încercă să se ridice, dar nu izbuti să înfrângă gravitaţia care nicidecum nu ţinea cu el. Cele câteva kile peste altele în plus nu-l ajutau nici ele astfel că sfârși ca tot de jos să poarte dialogul.
– Cine ești?! sudoarea deja îi lucea brobonată pe frunte.
– Eu sunt tu, eu sunt el, eu sunt ea, sunt toți totuși. Faci pe prostu’ cu mine acum, eu sunt produsul tău, sunt rodul imaginaţiei tale, acolo m-ai născut și arătă cu sabia pe care o ținea în mână către masa de scris a, voi conveni să-i spun Scriitorul, unde zăceau câteva foi pe jumătate scrise. Acolo mi-ai schiţat trăsăturile, acolo m-ai făcut să fiu războinicul tău în lupta cu alții. M-ai creat ca tu să poți sta sub umbra alcoolului, sub umbra unei burţi prea mari doar ca să-ţi ducă alții, în alte lumi, conflictele cu lumea și să iasă învingători. Oh, mare scenarist, mare regizor!
– Dar tu nu exiști în realitate, ești ceea ce eu am gândit, ceea ce am scris, nu poți fi real. După ce încercă să se convingă că acest luptător vechi nu era în camera sa, mai luă o gură din pahar, cu greu se propti ca să se ridice, dar din nou reveni în fotoliu.
– Uită-te la tine, ești mai lipsit de determinare decât un leneș, ești mai flasc decât o meduză. Ești un reziduu al societăţii care te întreţine citind poveștile cu mine și citind despre victoriile mele. Meriţi doar să fii lăsat să te consumi treptat, să mori în propria-ţi mizerie. Spunând acestea lovi cu sabia în pământ, se întoarse pe călcâie și dispăru dintr-o dată în direcţia ușii. Încă bezmetic de după aceste reproșuri, Scriitorul a sorbit fără răsuflare paharul și a încercat să se calmeze lăsându-și capul pe spate și închizând ochii.
– Nu dormi! Nu ai voie să dormi! Creează mai mult, vreau să văd ce mai poți inventa! Aceeași voce gravă, serioasă îl trezi din aţipeală. Palma nopții mângâia încăperea iar pe unde trecea mai lăsa câte o șoaptă ascunsă prin vreun ungher. Soldatul nu mai era prezent de ceva timp, dar Scriitorul ar fi putut jura că-i încă îi auzea reverberația vocii cum se lovește în urechile sale, lovituri repetate alea gongului reproșului. Mă vei vedea doar când vreau, doar când vreau! Aceste vorbe îl speriară și mai mult pe scriitor. Cu greu se căzni să se ridice, împleticit de greaua povară a băuturii merse până la sticlă, își mai turnă câteva pahare, unul după altul, apoi luă cartea sa, cu hotărârea unui copil care renunţă la jucăria pe care tocmai a văzut-o în vitrină, și începu să rupă foile. În zadar faci asta! Sunt deja în mintea ta, sunt pe buzele zecilor de oameni care îți citesc balivernele, care ți-au dat bani munciți pentru lenea ta. Sunt aici!

Dimineața începea pentru Scriitor pe la douăsprezece-unu de obicei, dar acum, la puțin trecut de opt, era în picioare. Se uita asupritor prin cameră vrând să pară stăpân peste tot și toate, dar fără să fie stăpân pe situaţie, și căuta o explicaţie pentru foile rupte din carte, pentru paharul spart de pe podea și pentru vaza aruncată spre ușă. Treptat, precum o durere pe care n-o vrei, dar ai nevoie de ea, începuse să-și aducă aminte.
– Soldatul! Dar asta nu-i cu putință, e doar un personaj.
– Ba nu e doar atât, l-ai creat, acum e un zeu în mintea ta.
– Exagerezi! L-am creat doar ca exponent perf… stai puțin! Am început să înnebunesc.
Într-adevăr, Scriitorul se surprinse pe sine cum purta un dialog cu, total schizofrenic, el însuși. Clar, trebuie să nu mai beau așa mult, și-o spuse ca pe un îndemn și continuă cu strânsul mizeriei.
– Acum vei vedea ce e teroarea și tot ceea ce suport eu din mintea-ţi bolnavă.
– Dispari! Țipătul său aducea mai mult a răget de animal prins în cușca din care știe că nu mai scapă, dar care joacă asul intimidării dintr-o mână plină de doiari și treiari. După această răbufnire azvârli și sticla goală prin cameră reușind astfel să spargă și geamul. Trebuie să ies afară, am nevoie de eliberare, am nevoie de oameni, n-am nevoie de frică. Nu acum!

Deși erau abia primele ore ale dimineţii strada era plină de mașini, iar trotuarul plin cu zeci de grăbiți, cu copii gălăgioși, voci care nu conteneau o clipă, dar pe toți îi auzea Scriitorul undeva pe un fundal al unei arii de operă citadină, căci pentru el nu existau, erau doar zgomotul de fond. Vedea doar ceea ce urmărea mereu în oraș, și anume femei frumoase, acum îmbrăcate cu fuste lejere de vară, cu picioarele care îi trezeau fantezii și cu decolteurile lor generoase care ar fi putut cuceri și un călugăr din munți. În acest puls accelerat al orașului păru că își regăsea liniștea dorită, nu mai era atent la ce se întâmplase în apartament, doar voia un loc retras unde să mai încropească o filă sau două de manuscris. Din privire găsi o cafenea la câţiva metri mai în față.
– O cafea cu lapte și frișcă.
– Imediat.
Ochii deja îi fugeau hulpavi după fundul chelneriţei, după coapsele ei îmbietoare și spatele tineresc încă frumos arcuit. Tot un libidinos ai rămas. O glumă de mare scriitor! Vocea îi zdruncină iar gândurile. Fără să pară nebun își duse mâna la gură și aruncă o înjurătură către Soldat pe care îl vedea acum în vitrina cu gogoși de pe bar. Nu voi dispărea până tu nu vei fi ceea ce vrei ca eu să fiu. Zgomotul de afară năvăli cotropitor înăuntru când cineva deschise ușa, iar asta făcu fantasma să dispară pe moment.
– Poftiți cafeaua, domnule.
– Mulțumesc.
În luciul cafeniu din ceașcă se vedea aceeași imagine a Soldatului, aceeași armură, aceeași sabie. Privirea Scriitorului deveni incertă, ochii se învârteau nestăpâniți în orbite iar în mâini se instală un tremur general. De ce mă urmărești? încercă să afle un răspuns. Pentru că sunt în mintea ta, nu pot dispărea așa ușor.
– Vreau să dispari! și spunând acestea năvăli pe ușa cafenelei. Masa se zdruncină în urma ieșirii sale vijelioase, iar câteva privire curioase îl urmăriră pe Scriitor până în stradă. De acolo mai răsună în cafenea doar un scârțâit imprudent. Handicapat chior! strigă Soldatul, dar era prea târziu. O ultimă insultă, autobuzul îl lovi în plin, iar Scriitorul a fost aruncat prin vitrina cafenelei, fix pe masa unde putin mai devreme își primise cafeaua. Zeci de semne îi brăzdau faţa, iar ochii îi erau închiși. Nu mai vedea fantoma. Soluția a fost brutală, nedorită, dar Scriitorul a scăpat pentru totdeauna de creația sa, însă prețul era plătit la masa căderii nervoase.