Teen Press 
„Te iubesc, Isabel. Aş face orice pentru tine, dar nu asta“, zise el în timp ce şedea pe marginea patului lipsit de inhibiţii.
„Nu asta? La ce te referi?“ Afară era încă lumină, iar în casă era linişte. Ceasul arăta ora 17:30.
„Mă refer la faptul că nu te pot lua pur şi simplu de la tipul ăla. Şi nici nu pot să fiu cu tine pentru că mă întorc în Anglia peste câteva luni… Ce-o să facem după ce plec? Vorbim şi facem sex prin Skype?!“ spunea toate astea pe un ton de observaţie.
Suky se uita la el şi, deşi cuvintele ar fi trebuit să o supere, ea era perfect liniştită. Ştia ce avea de făcut.
„Bine, d-nule Costin. Atunci, rămâne aşa. Îţi mulţumesc pentru o după-amiază minunată. Şi eu te iubesc şi sunt de acord cu tine“. În timpul ăsta îşi aduna hainele de pe jos şi le punea pe ea.
„…Eşti un nenorocit, dar sunt de acord cu tine. Mi-am dat seama că l-am înşelat pe Marius încă de la început şi până nu repar problema asta, n-am să pot să mă privesc în oglindă. Eşti un nemernic pentru că ai venit după mine, dar eşti nemernicul meu şi nu ne merităm unul pe altul. Nu acum, cel puţin…“. Terminase cu îmbrăcatul şi acum se aşezase lângă el. Era şi mai frumos dezbracat decât îmbrăcat, iar tot ce mai rămăsese de la accident era o cicatrice mică şi nişte amintiri urâte.
„…Sunt fericită acum. Nu pot să-ţi explic de ce… Facem aşa. Eu mă duc acasă acum. Tu-ţi vezi de viaţa ta. Şi, dacă e să ne revedem, o vom face şi fără intenţie.“
Se ridică de lângă el, îşi puse paltonul şi se încălţă. Îşi puse geanta pe umăr şi se întoarse spre singurul bărbat pe care-l iubise cu adevărat.
„ Ăsta nu este un adio, ca să ştii. E doar un pe curând. Aşa se termină frumos, nu?“ spuse şi zâmbi spre amărăciunea din ochii lui. Se întoarse pe loc, ieşi din cameră şi din apartament.
Când ajunse jos, în faţa blocului lui Costin, îşi ridică ochii spre apartamentul lui, zâmbi, trimise o bezea spre fereastra lui şi se îndreptă spre staţie.
Înainte de a ajunge în staţia de autobuz, intră într-un mic supermarket vis-à-vis de staţia de RATB. La casa de marcat, în spatele casieriţei, privea cu o uşoară îndoială pachetele de ţigări. Kent, Lucky Strike, Marlboro, Vogue…. Atâtea decizii. Ca toate celelalte.
„Un Kent 4, vă rog“, ceru ea. Plăti şi ieşi din magazin. Pe trotuar, desfăcu pachetul şi vechile reflexe de fumător începuseră să muşte din mâinile ei. Scoase o ţigară şi o aprinse. Trase primul fum şi-l suflă în aer cu gândul la Marius.
N-are sens acum. E târziu… Sau… Scoase telefonul, formă numărul lui şi aşteptă. Un ton de apel, două tonuri, trei. La al şaselea ton de apel, răspunse Marius. Cu o voce gâfâită, vocea lui părea surprinsă.
„Alo?“
„Hei“, spuse ea, „ai putea să vii să ne vedem într-o jumătate de oră, la Cişmigiu? Avem de vorbit.“
„Aaa! Da, chiar avem de vorbit. OK. Ne vedem curând“ şi-i închise telefonul în nas.
Hmmm. Cred că cineva tocmai a gustat din lapte şi miere, gândi ea şi izbucni în râs. Se îndreptă spre staţia de autobuz. Stinse ţigara şi aşteptă autobuzul fredonând „Je ne regrette rien“.
