Teen Press 
desen: Ovidiu Udrescu – fotoreporter
Au trecut zile, săptămâni, apoi luni, şi Costin s-a dus pentru ultima dată la spital, pentru o verificare de rutină. Oasele se vindecaseră bine. Orele la fizioterapie l-au ajutat mult. Familia la fel. Însă, pierduse prea multe luni în afara Universităţii Durkheim. Ce mai rămăsese din an trebuia să-l petreacă acasă. Nu mai putea recupera ce pierduse.
„Oricum, se gândea el, nu-mi plăcea prea mult în Anglia.“ Era o minciună, desigur. Adorase fiecare moment acolo, dar ce putea face? Contactase facultatea şi conducerea se arătase indulgentă. Fusese un student exemplar cât studiase acolo, dar pierduse bursa. Decanul Swinson îi spusese că avea doar două alternative: fie îşi îngheţa anul şi continua la anul după câteva examene, fie era trecut ca abandon şcolar şi o lua de la capăt anul următor. „Ce idiot ar alege a doua variantă?“, se gândea el.
Alesese prima variantă, altfel n-avea nici o şansă. Îl durea prea mult să revină în sistemul educaţional român, după ce gustase din deliciile universitare europene. Se integrase bine acolo şi-şi făcuse şi prieteni. Au fost şocaţi când au auzit ce păţise, bineînţeles, însă se bucurau că urma să revină la anul. Îi spuseseră că dacă lua note mari la examenele din toamnă, putea să intre direct în anul II şi să revină printre ei. Urma să primească prin e-mail ce trebuia să înveţe.
Toate astea se petrecuseră acum două luni şi ceva. Mai erau şase luni până când trebuia să se întoarcă în Anglia şi să-şi dea diferenţele. Era abia aprilie. Şi nici o vorbă de la Suky. Era deprimat niţel din această cauză, dar nici nu prea ieşise afară cine ştie ce. De la accidentul din decembrie şi până acum nu ieşise decât până la spital şi la bibliotecă. Prietenii lui din România veniseră la el acasă, în vizită. Toţi trecuseră măcar o dată pe la el, chiar şi Bibi, dar Suky nimic.
Bibi se arătase foarte prietenoasă cu el. Îi plăcea fata cu tot cu cârlionţii ei blonzi, deşi nu se omora după blonde. Dar ea? Ei bine, presupunea că Marius avea încă un dinte contra lui.
Se hotărâse să iasă afară, să se plimbe şi să se gândească. Mergea pe străzi familiare, privea oamenii din jur. Unirii, Universitate, Romană, Victoriei. Se plimba de vreo două ore, dar nu mai realiza pe unde se plimbă, până când se trezi pe strada fostului lui liceu. Atunci, un gând i se furişă pe lângă urechi. Dacă ar aştepta să iasă cei din ultimul an, nu cumva ar vedea-o? De la distanţă, desigur, dar doar s-o vadă. Măcar să se asigure că e fericită. Nu era nimic rău în asta, nu? Simţi nevoia de o ţigară, chiar dacă nu fuma de regulă. Se aşeză pe o bancă din parcul de lângă liceu. Era 13 fără un sfert. Din câte îşi aducea el aminte, cam pe la 13 ieşeau de la ore cei din ultimul an.
Minutele treceau şi mâinile începură să-i tremure uşor. Ce dobitoc sunt, gândea el. „Ah, dă-o naibii de treabă!“, zise niţel mai tare decât voise şi se ridică de pe bancă. N-avea nici un sens, se gândea în timp ce se îndepărta uşor de bancă cu ochii fixaţi pe uşile liceului. Se împiedică de o bordură pentru că se uitase numai la intrarea liceului. Când ridică iar ochii spre liceu o văzu. Era cu Bibi şi râdeau. Avea părul până la brâu. Purta cizme negre până la genunchi, blugi şi un palton gri şobolan cu blăniţă la glugă, şi avea o bască neagră pe cap, şi purta ochelari de vedere (?!) cu ramă subţire, dar ea era. Putea să o recunoască oriunde. Mergea la braţ cu Bibi şi se îndreptau spre el. Fiecare fibră din corpul lui îi spunea să plece de acolo, dar nu putea să se mişte. Valuri de căldură se jucau pe pielea lui şi era paralizat.
Şocul ei a durat câteva secunde, în schimb. Se opri la câţiva metri de el. Se uita la ea cu o asemnea intensitate că nu ştia ce să facă. Apoi, zâmbi cu toată faţa. Bibi văzuse reacţia ei şi-şi dădu seama că trebuie să facă ceva. Aşa că o împinse de la spate spre el. Picioarele ei o luară la goană cu mult înainte ca mintea să realizeze ce făcea. Fugi spre el şi-l îmbrăţisă de parcă urma să moară pe loc dacă nu făcea asta atunci.
Costin deshise braţele automat când ea alergă spre el şi mâinele lui o înconjurară involuntar. Nu putea să reacţioneze altfel decât să o strângă în braţe ca un nebun.
La vreo zece metri distanţă, Marius privea scena neputincios. Expresia lui era una tâmpă. Ce să facă? Făcu cale întoarsă exact când Bibi vru să meargă spre el să… să ce? Să-l consoleze? N-avea rost. Nu era războiul ei. Aşa că-i lăsă pe cei doi în faţa curţii liceului, îşi puse căştile în urechi şi-n timp ce McFerrin îi cânta să fie fericită, se îndepărtă fluierând de liceu şi de tot ce văzuse până atunci. În definitiv, nu putea decât să cânte melodia notă cu notă şi să zâmbească pentru prietena ei.
