Prin ochii mei: Al N-ulea neajuns al vietii

Rubrica-Prin-Ochii-Mei-Logo

de Alexandru Tudosoiu – redactor

Cu toţii alergăm prin viaţă, fie că vrem, fie că nu. Du-te acolo, fă asta, alege asta, întoarce-te, refă asta etc. Viaţa e ca o fugă continuă, ca un maraton: ne grăbim, nici noi nu ştim pentru ce. Unii consideră că o fac pentru fericire, alţii pentru linişte, bani sau bunuri. Ceea ce e şi mai trist este că majoritatea aleargă toată viaţa, însă doar dacă are noroc se bucură de câţiva ani de „premiu“.

Dacă vreţi, viaţa e ca o cascadă. Când suntem copii, suntem sus, pe un râu liniştit, stănd bine-mersi. Cu cât creştem, cu atât ne apropiem mai mult de margine. Şi deodată, pe la adolescenţă, ne trezim că o luăm la vale, că suntem în cădere liberă, fără posibilitatea de a ne opri. Totul devine ca un torent, nu ştim ce vrem, vrem să stăm în banca noastră, şi, totuşi, vrem să urlăm, să strigăm, să ne revoltăm. Toată lumea e împotriva noastră. Suntem prea mici ca să fim adulţi, şi, totuşi, prea mari pentru a mai fi copii. O vârstă ingrată, când simţim nebunia cascadei. Alergăm, alergăm în gol cu toţii, nu putem să ne oprim, să punem pauză… La bătrâneţe abia ne putem lăuda că am atins capătul cascadei. Ajungem înapoi pe râu, dar jos, trişti, obosiţi, loviţi, zbârciţi, călcaţi în picioare, plini de regrete. Şi iar o luăm uşor-uşor spre necunoscut…

Dar, oare, câţi dintre voi nu şi-au dorit vreodată să oprească timpul? Vă spun eu: toţi! Toţi ne dorim ca la un moment dat să putem să spunem „time out“, să ne mai tragem sufletul puţin, să „furăm“ un pui de somn. Să mai avem încă cinci minute să citim lecţia înainte de test, să avem ocazia într-o secundă să dispărem din mijlocul bătăii. Toţi ne dorim să evadăm, chiar şi pentru o oră, din nebunie, să ne ducem undeva departe, să uităm de toţi şi de toate, şi acolo să facem ce ne taie pe noi capu’: să urlăm, să ţipăm, să ne dăm cu creierii de pereţi… sau să dormim.

Dar nu putem, nu-i aşa? Suntem condamnaţi să trăim, oricât de ironic ar suna. Obligaţi să ne facem singuri propria viaţă, cu propriile pauze şi aranjamente. Trebuie să urmăm cuminţi cursul cascadei, până jos, mereu atât de jos… Nu putem invoca dreptul divin de a opri timpul.

Dar… dacă am putea?

Leave a Comment