Teen Press 
Toată viaţa m-am abţinut de la cafea. Mi-am zis că e un viciu inutil. Beau cafea doar noaptea, când am de scris articole sau vreau să fac vreun maraton de filme. Altfel, dimineaţa mă tratez cu ceai verde – el mă ţine în picioare.
Dar de la o vreme nu mai ţine mişcarea asta. Creierul s-a obişnuit cu vitamina C şi tânjeşte după cofeină. Mă chinui să stau trează şi am ochii cât cepele la primele ore. Adormită şi plictisită ajung să râd de una singură la glume incredibil de proaste din propriul meu cap. Nu-mi displace, dar nici bine nu îmi e. Pendulez între vis şi realitate, în timp ce termosul colegului de-alături emană mirosuri negre tentante.
Mă decid să fiu indulgentă cu mine astăzi şi iau o gură. De fapt, mă gândesc să fiu puţin mai mult indulgentă şi-mi permit uneori câte o prostioară din aia de 3 în 1. Îmi place cum pocneşte atunci când se dizolvă în apa fierbinte. Şi miroase drăguţ. Dar nu, am spus, n-am să devin o cafegioaică. Din principiu. Băutul constant de cafea îmi devine următorul păcat capital.
Dar universul îmi e potrivnic. De dimineaţă ziceau la Guerrilla că după o ceaşcă de cafea oamenii reacţionează cu 7% mai bine la factorii din jur şi la cuvintele drăguţe. Şi apoi, nu vreau şi eu să reacţionez drăguţ dimineaţa? De ce să mă las învăluită de somnolenţă şi de ce să-mi refuz micile plăceri ale vieţii? Ei bine, din principiu.
Şi-mi promit să stau pe poziţii. Când eram mică oricum detestam cafeaua şi-mi părea amară. Dar cu fiecare zi de liceu începută la 7:30 şi cu fiecare noapte pierdută, simt cum mă pierd. Şi cu cât mai mult mă pierd, cu atât devin mai lucidă. Şi aşa lucidă cum sunt tot cad, cad şi cad. Cad în păcat, cad în cafea.
