Teen Press 
Merg pe stradă cu căştile în urechi de când mă ştiu. Şi mi-am imaginat tot ce-şi poate imagina un om atunci când ascultă muzică. Şi zău că-i amuzant să faci asta, mai ales când nu te grăbeşti şi ai distanţe considerabile de parcurs pe jos.
Poţi să-ţi imaginezi că eşti spion, asasin sau chiar vreun Dovakiin neînfricat dacă asculţi cine ştie ce muzică epică. Sau, mai bine, de câte ori nu ţi-ai imaginat că-ţi dai duhul pe-o scenă pentru un solo de chitară, în timp ce tipul/ tipa care-ţi place stă în primul rând mut(ă) de adoraţie? Şi de câte ori nu te-ai simţit, aşa, şmecher pentru că ascultai „Freestyler“ în metrou?
Pe stradă eşti cine vrei tu să fii. Nimeni nu te cunoaşte, aşa că poţi să faci pe femeia fatală dacă asculţi „Fever“. Mie, una, dacă mi se nimereşte „I’m a man“ de la Black Strobe în playlist, inevitabil o să-mi imaginez cum îmi explodează clădiri în spate şi cum o voce zice: „Now, she’s a real RocknRolla“. La fel de bine, dacă tot am ajuns la filme, poţi să asculţi „Golden eye“, să te pui în spatele unui om aleatoriu şi să te prefaci că-l urmăreşti. Sau să mergi apăsat pe lângă ziduri, doar aşa, de dragul lui James Bond.
Toţi ne facem n¬-şpe mii de scenarii zilnic. Aş zice că-i un fel de a te distra singur. Bine, există şi momentele alea uşor penibile când faci o chestie crezând că nu te vede nimeni (mişcări de Ian Curtis sau ceva), dar de fapt cineva tot te vede şi se uită ciudat la tine după aia. Şi poţi doar să bagi capul în pământ şi să mergi mai repede înainte. Sau, depinde de personalitate, poţi să începi să râzi singur de tine.
Dar după ce părăseşti strada cu oameni suspicioşi, poţi degajat să dai replay şi să-ţi reiei scenariul – iar şi iar, până ajungi la destinaţie. Acolo îţi scoţi căştile, închizi mp3-ul şi reintri în lumea obişnuită. Asta, până când va trebui să porneşti din nou la drum!
