Ironia sortii (III)

Suky - Ironia sorţii (III)

de Nicoleta Dumitraşcu – editor-şef
desen: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

Costin vedea toate astea, dar tot nu înţelegea cum era posibil. Simţea o stânjeneală de copil pentru că era martor la confidenţele unor fete, ca şi cum s-ar fi uitat prin gaura cheii de la baia vestiarului fetelor de la liceu. Ştia că ce făcea nu era moral, dar nu se putea abţine. Tentaţia era prea mare.

„Bibi… încă îl iubesc, Bibi. Trebuie… tre-bu-buie să-şi revină. Nu… nu… nu ne zice nimeni nimic… Câ-t-cât durează o operaţie la picior?“, lamenta Suky.
„Durează cât trebuie să dureze. Ai auzit şi tu. A fost lovit frontal. Norocul lui că nu i-a rupt gâtul maşina. Doar piciorul şi câteva coaste. A fost norocos.“
„No-no-norocos?!? Asta numeşti tu noroc? Doamne!…“
„Gata, bambina. Potoleşte-te. Nu putem sta aici la infinit. Trebuie să fim calme pentru mama lui, săraca. Ea cum crezi că se simte?. Şi dacă te mai vede şi pe tine plângând aşa…“
„Da. Ai…dreptate“ replică Suky. Se îndreptă de spate, se şterse pe faţă, îşi deschise geanta şi scoase din ea un pachet de ţigări.
„Ce faci?“
Îmi revin. Una singură şi mergem.“
„Off… bine. Dă-mi şi mie una.“

Suky se opri un pic şi schiţă un zâmbet amar. Suferinţele îi zdruncină chiar şi pe cei mai puternici dintre noi, gândi ea, şi-i dădu lui Bibi o ţigară. Îşi aprinseră ţigările şi-l priveau în linişte, de la distanţă, pe tatăl lui Costin care măsura intrarea spitalului cu paşii de la un capăt la celălalt incapabil de a face altceva în afară de a aprinde altă ţigară, a tuşi de la fumul înnecăcios şi de a-şi continua exerciţiul.
Chiar îl iubeşti?“, întrebă Bibi după un timp.
„Da. Dar, altfel. Nu ştiu să-ţi explic. Aş face orice pentru el. Îl iubesc şi pe Marius. E complicat. Nu ştiu… Tot ce vreau e să-şi revină. Să se trezească. Să-i spun că-l iubesc indiferent de cât de prost e uneori şi să-şi vadă mai departe de viaţa lui… E ciudat, totuşi că…“

Imaginile se roteau în jurul lui Costin. Era smuls înapoi în spital de ceva şi nu era capabil de a lupta împotriva vacuumului în care era tras. După câteva secunde deschise ochii, deşi îi avusese deschişi şi mai devreme, şi se uita la nişte feţe mascate care se uitau la el de sus.
„Măi, măi, măi… Credeam că n-ai să-ţi mai revii. O să dormi acum, băiete. Vorbim mai încolo“, i se adresă o voce feminină de deasupra.
„Gata. Şi-a revenit. Îl băgăm la reanimare acum“, spuse o voce bărbătească care se adresă altcuiva din cameră.
Cald, molcom, încet, ochii lui Costin se închiseră. Mă iubeşte încă, gândi el. Negru, surdină, somn… nimic altceva în afară de un somn adânc, liniştit…

Recommended Articles

3 Comments

  1. alina ionescu

    :X speachless:X:X:X:X:X:X

  2. prea-sfiintita rina

    =)) Foarte tare !
    scrieti articole mai proaste ca inainte !keep up the good work!:)))

  3. @rina: Poate daca citeai rubrica de la inceput as fi inteles si eu de ce spui ca articolul e prost. Pe langa asta, cine te-a facut pe tine critic literar? Sau te pomenesti ca tu esti un autoproclamat lingvist de renume care poate sa justifice clar de ce o scriitura e proasta sau nu. Dar, vorba aia…”saracului si-n biserica i se scoala”:)))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *