Teen Press 
Da, deja suntem în mijlocul toamnei. Nu, habar nu am unde sau cum s-a evaporat vara. De fapt, am impresia – şi nu cred că sunt singura – că timpul s-a deformat într-un mod ciudat. Pe lângă faptul că a devenit din ce în ce mai dubios din punct de vedere cantitativ, parcă şi-a schimbat structura, ordinea aceea cu care eram atât de obişnuiţi. Anul trecut, pe vremea asta, îmi reluasem atitudinea responsabilă şi serioasă. Nu mai pierdeam nopţile şi încercam să am un program (şi un dulap cu chestii pentru şcoală) cât de cât organizat. Deja intrasem în atmosfera specifică toamnei, cu ploaie şi răceli lunare.
Acum, în schimb, mă întorc de la liceu murind de cald, în mulţimea grăbită şi mult prea transpirată de la metrou. Oameni care te împing, îşi agaţă câte ceva în geanta ta şi te trag după ei, te călca pe picioare şi fac maraton pentru a prinde un loc liber pe scaun. Din păcate, asta a rămas la fel ca în anii trecuţi. Bun, poate că avem de-a face, totuşi, cu o vară târzie, ceea ce nu este atât de ciudat. Dar nu numai vremea este sursa confuziei create între vara care tocmai a trecut şi toamna care urlă din toţi rărunchii: „Adunaţi-vă, fraţilor, că-ncepe greul!“. Ies din sauna de la metrou, ajung acasă şi mă apuc de scris sutele de teme cu care eram obişnuită… Ba nu. Nici măcar multe teme nu avem (?!). Nu mă plâng, ba chiar îmi convine, însă mă tot întreb de ce mă simt încă atât de liberă şi lipsită de orice grijă.
Abia am început liceul, cu o decalare de o săptămână. Ce drăguţ din partea Ministerului, îmi spun, până aud şi partea a doua: vom recupera săptămâna pierdută în primăvară. Încep şcolile astăzi, se iau nişte ore de curs de aici, se pun acolo, apoi se mai taie nişte zile libere. Rezultatul? O zăpăceală totală. Nu cred că mai înţelege nimeni structura anului şcolar. Nimeni nu s-a reobişnuit cu ideea de şcoală încă, oricum.
Cu toţii am fredonat măcar o dată „Cineva să ne aduuucă varaaa înapoooi!“. Nimeni nu ne-a adus nimic, aşa că, inevitabil, s-a umplut Facebook-ul cu nostalgii de forma „back to school“, „autumn, please be nice“ şi aşa mai departe. Încă mai am dimineţi în care mă trezesc cu gândul de a merge spre Stuf, să beau o cafea sau să fac o baie în mare. Dar, în schimb, merg spre Dristor, gata să fac o altă baie de mulţime, înainte de minunata călătorie cu autobuzul, alături de cei mai prietenoşi oameni de pe Pământ (a se citi „bestii nervoase şi grăbite care se uită urât la tine şi rămân în faţa uşii, chiar dacă nu coboară la prima staţie“).
Nu ştiu dacă este doar una dintre stările mele, dar toamna asta chiar pare un haos. Parcă nimeni şi nimic nu a intrat în ritmul normal. Dar, până la urmă, de ce să ne grăbim?
