Gabriel Ban 
foto portret: Oana Ştefănescu – fotoreporter
Am început de la o vreme să nu mai cred în ceea ce mi se spune, să nu mai am încredere în toate vorbele vorbite, în toate promisiunile promise… Văd că este un obicei străvechi la noi, acela de a da din gură degeaba, de a emite cuvinte complicate, vorbe de duh, planuri şi idei măreţe fără însă a le pune vreodată în practică.
Sîntem cu toţii maeştri în vorbe, în cuvinte potrivite, spuse exact atunci cînd ştim precis că trebuie să fie spuse. Vorbe dulci, la urechi acre, la urechi sterpe ce sorb cu nesaţ aceste slove special proiectate pentru astfel de ascultători. Ne-am obişunit să promitem marea cu sarea, că vom face pe dracu’-n patru, că vom fi acolo alături de cei dragi atunci cînd vor avea nevoie, că ne vom schimba, că de mîine ne vom pune pe treabă, că de la anul nu vom mai fuma, nu vom mai chiuli, nu vom mai promite şi vom face ceva cu adevărat real.
Dar toate astea sînt doar cuvinte, vorbe bine plasate, plăcute auzului. Aduc plăcere doar pe moment, amăgesc temporar. Iar după ce vraja trece, rămîne din nou acel teritoriu sterp, veşnic însetat de pe urma tuturor acelor promisiuni deşarte ce s-au cumulat în săptămîni, luni şi ani la rînd.
Fie că vorbele vin de la un politician sau de la un demintar anume, de la un şef sau de la o bancă, de la o colegă pe care o placi sau de la părinţi, de la medic sau de la persoana iubită, vorbele, promisiunile neacoperite în timp de fapte reale ne seacă, ne dezarmează în lupta noastră cu morile de vînt, cu această societate din ce în ce mai obositoare pentru fiecare dintre noi.
Avem în sînge acest virus al vorbelor fără acoperire, al acestor vorbe capabile să stîrnească în cei din jurul nostru o speranţă, o veşnică aştepare pentru mai bine. Aşteptare nesîrşită, fără materializare de cele mai multe ori. Aşteptare seacă, ce creşte treptat dezamăgirea, amărăciunea, resemnarea.
Cuvîntul nostru de oameni nu mai are nici o valoare în multe cazuri. Degeaba ne dăm noi cuvîntul că vom face ceva anume, cînd cei din jurul nostru nu mai au răbdare să audă aceeaşi placă deja zgîriată de prea multă vreme. S-au săturat şi ei, nu credeţi? Poate că ar trebui să vorbim mai puţin, să promitem mai puţin şi să facem mai mult.
Am sentimentul că această stare descrisă mai sus este valabilă pentru foarte mulţi dintre noi, românii, fie că sîntem tineri sau bătrîni, săraci sau bogaţi. Ne ascundem slăbiciunile şi neputinţa în spatele unor discursuri atent selecţionate, bine plasate. Ne fofilăm de la înfruntarea cu realitatea obiectivă a vieţii de român. Ne amînăm obligaţiile pe ziua ce va veni. Sperăm că mîine va fi mai bine decît azi, hrănindu-ne cu iluzia cuvintelor potrivite, vorbelor vorbite, învăluite în oratoria politică afişată pe micile ecrane din casele noastre.
De la anul am să mă apuc să vopsesc gardul din faţa casei. De la anul voi avea grijă mai mult de bunica. De la anul voi fi mai econom, voi strînge bani pentru un apartament. De la anul îmi voi schimba atitudinea faţă de subalternii mei. De la anul nu îmi voi mai bate soţia. De la anul nu voi mai bea aşa mult. De la anul…
