Critica universala – N-a mai ramas nimeni?!

LOGO_CRITICA_UNIVERSALA_RUBRICA_TEEN_PRESS

de Silvia Petre – redactor

„Da, ştiu, nu e corect. Dar ce să fac?“. „Mda, ştiu, ai dreptate, dar…“. Dar CE?! Nu-i aşa că tu nu poţi schimba nimic, şi mai bine ţi-ai ţine gura, că poate ţi-o închide cineva cu forţa? Nu, nu-i aşa. Dar asta este ceea ce ne-am tot învăţat să facem. Sau mai bine zis, ne-au învăţat să facem. Nu trebuie să fii spirit revoluţionar sau sinucigaş ca să ai impresia că poate nu eşti singur, că mai sunt câţiva ca tine şi că numai dacă vă uniţi şi aveţi curaj puteţi schimba ceva.

Cum „ce“?! TOT. De douăzeci de ani n-au mai fost astfel de oameni; nebuni, idealişti, extremişti, dar oameni ei înşişi ideali, datorită cărora eu am dreptul să scriu aceste rânduri, iar pe tine nu te persecută nimeni dacă le citeşti. Au murit, dar a fost degeaba.

Încă ne ascundem după copaci subţiri, încă ne e teamă. Deşi avem dreptate, ne reduc la tăcere neîncrederea în sine şi faptul că ne considerăm singuri. Credem că suntem diferiţi şi că asta e ceva rău, dar tocmai acest lucru ne face copii fidele ale unui concetăţean, care s-a trezit acum douăzeci de ani. Nu avea lapte, nu avea pâine, nici haine, iar televizor… două-trei ore pe zi. Până când s-au revoltat alţii pentru el. Şi s-a trezit liber. Iar în virtutea acestei libertăţi mânjite cu sânge, a făcut ceea ce n-a putut face până atunci: a mâncat cât a vrut, când a vrut, s-a uitat la TV în voie şi acum are în dulap o garderobă variată. Iar pentru el sensul libertăţii se opreşte aici. Nu mai vrea nimic, decât să consume în voie, să nu fie deranjat cu probleme care nu îl privesc, dar încă are pretenţii de la „stat“ să îi ofere ceea ce deja, liber fiind, ar trebui să îşi obţină singur.

Şi chiar dacă nu îi convine ceva, tace. Sau mai bine zis, tace când ar trebui să zică ceva, pentru că, altfel, toţi cunoscuţii, toţi vecinii, toţi colegii (chiar şi tanti Miţa de la pâine) ştiu prin ce trece el. Nu poate singur face ceva. Şi ca el zic alţi „n“ oameni. Se aud unii pe alţii, se văd cât sunt de mulţi, şi tot se simt neputincioşi în faţa unui gigant monstruos, căruia tot ei i-au dat puterea, fără discernământ, fiind puşi în situaţia nefericită de a alege între un rău mare şi un rău mai mic.

Sunt nişte morţi vii, ţintuiţi şi animaţi doar de promoţii şi oferte, de nuri de plastic, lipiţi cu neruşinare de o sticlă care le acaparează suflarea. Sunt afundaţi de durere, neputinţă şi umilinţă până în gât, în noroiul vâscos al societăţii; noroi ce ameninţă să le umple gura şi să o reducă la tăcere. Pentru totdeauna.
Chiar toţi oamenii curajoşi au murit acum douăzeci de ani? Chiar toţi?!

Recommended Articles

1 Comment

  1. Ştiţi, domnişoară, de ce nu se mai revoltă nimeni?

    Din cauza doctrinei: daca te revolţi, înlocuieşti democraţia cu… cu ce?

    Curajoşii nu au murit şi nici nu au dispărut. Au evoluat, devenind mai înţelepţi.

    “Naţiunea care separă înţelepţii de războinici va avea laşi care să cugete şi proşti care să lupte.”

    Să nu confundăm “tineretul în blugi şi în adidaşi” folosiţi acum douăzeci de ani ca şi masă de manevră, cu adevăraţii oameni curajoşi.

    Ce ne facem cu acest articol? A schimbat ceva? Ori veţi ocupa, din nou, locul lăsat gol în rândul celor care acceptă şi tac?

    🙂

    Spor la scris!

    Iulian.

Leave a Reply

Your email address will not be published.