Crezi si creeaza

logo rubrica Trezirea Butoiasilor

de Luiza Butoi – redactor

O să încep cu o recomandare. Poate că nu va avea nicio legătură cu articolul meu, însă mereu am crezut că fiecare om ar trebui să asculte al doilea concert pentru pian al lui Rachmaninoff. În general muzica clasică te conduce spre un alt nivel, superior celui anterior, dar opera de artă de faţă te propulsează mai departe de Cer, dincolo de Infinit, chiar dacă matematic poate cea din urmă nu este posibilă; dar te aduce mai aproape de înţelegere şi pace.

Ştiţi de ce spun asta acum? Pentru că de dimineaţă eram foarte nervoasă. Mă chinuisem trei ore să-mi downloadez şi să-mi instalez OpenOffice-ul şi nu am reuşit. Am mers la alt calculator să-mi scriu articolul şi mi s-a dus bateria şi s-a şters jumătatea mea de articol scrisă. Şi ştiu că mai aveam puţin şi spărgeam tavanul pentru că nu puteam să scriu ceea ce îmi doream, din cauza nervilor produşi de laptop. Şi da, până acum chestioara asta a sunat ca o blogăreală de-aia de pe net sau o plângere de A4, dar nu asta am vrut să insinuez. Şi îmi pare rău dacă este plictisitor, dar eu nu revin asupra articolelor mele niciodată pentru că vreau să rămână aici exact ceea ce am simţit şi ce am vrut să spun în acel moment în care am scris.

De ce? Pentru că îmi iubesc spontaneitatea atunci când o am. Şi pentru că niciodată nu mă gândesc dinainte la ce voi scrie în articolul meu. Şi aşa ar trebui să facă toată lumea, cred. Avem nevoie de viaţă în creativitate, de iubire, de credinţă, de pasiune. Avem nevoie de muzică clasică pentru a putea înţelege şi pentru a ne găsi pacea. Oricât de zen şi comercial a sunat asta, conştientizezi, tu, cititor drag de reviste învârtite prin licee, cât de simplă şi curată este viaţa când înveţi să fii calm şi bun, dar în acelaşi timp ferm şi sever?

Muzica clasică, pictura, baletul, opera te invită să ai demnitate şi severitate în TU-ul din propria-ţi viaţă. Muzica modernă te învaţă poate şi mai multe. Mult mai multe, de fapt. Dar nu te învaţă ceea ce te învaţă cea clasică. Nu vei fi niciodată complet dacă nu le vei şti pe amândouă. Nu trebuie neapărat să le asculţi pe amândouă, dar e bine să le ştii. Îţi oferă o altă perspectivă, Hans.

Dar nu-mi transmit mesajul cum trebuie. Nu cum aş fi vrut să trebuiască. Aşa că vă voi spune clar şi direct, cât de simplu voi putea eu: Da, încurajez să asculţi muzică clasică. Încurajez să asculţi şi Pink Floyd. Încurajez să înţelegi Nirvana. Încurajez să fii atent la versurile de la Muse. Încurajez să prinzi ideea celor de la Radiohead. Dar toate acestea sunt doar la nivel muzical.

Încurajez dorinţa de a crea şi de a crede. Pentru că atunci când asculţi artă şi produci artă trebuie să crezi, dacă eşti sincer cu tine însăţi/însuţi. Pentru că Eric Clapton cântă „Tears in Heaven“, nu „Tears in MinGWStudio“. Pentru că muzica ce ajunge la oameni şi care este produsă de sentimentele umane este atât de vastă, multă şi nu înseamnă dubstep sau alte electronici. Observaţi cum totul devine mecanic, nu-i aşa? Trebuie să fi observat. Se vorbeşte despre asta tot timpul şi peste tot sau, în orice caz, este un subiect foarte discutat, aproximativ banal, probabil deja mediocru, de fapt.

Nu sunt împotriva tehnologiei cu adevărat. Dar oamenii par să uite de ei în acest amalgam de sisteme fizice, matematice şi informatice. Uită de credinţa lor, de înţelegerea lor, de gândurile bune. Vin nervii, vine intrigarea, te trezeşti dimineaţa la 08.04 în faţa uşii cu un pachet pe care stă scris: „Nu tu, bă, fraiere!“ Şi nu aşa ar trebui să fie. Ar trebui ca nervii să îşi găsească un sfârşit, ca intrigarea să nu apară, iar când te trezeşti dimineaţa să găseşti în faţa uşii la 08.00 un pachet pe care stă desenată o prismă în care intră lumină albă şi din care iese un ROGVAIV sub care ar scrie: „Spre soare râd!/ Eu nu-mi am inima în cap,/ Nici creieri n-am în inimă“. Şi aşa se sfârşeşte totul… Cu înţelegere. Cu artă. Cu gândire şi sentiment. Cu a crea şi cu a crede.

Leave a Comment