Teen Press 
„Deşi s-au scris multe cărţi despre umor, nimeni nu a explicat până acum de ce râdem. În timp ce cauzele plânsului par lesne de reperat (durere fizică, reacţie de doliu, suferinţă etc.), cele ale râsului rămân pe mai departe un mister.“ (Sorin Preda)
Se spune că tot ceea ce produce râsul este umorul; poate fi un râs despre alte persoane, despre sine însuţi (haz de necaz), poate avea un caracter binevoitor, ucigător sau distructiv. Umorul este preponderent sancţionator pentru că are două trăsături fundamentale: solidaritatea (a râde cu…) şi excluderea (a râde de…). Ambele situaţii le cunoaştem cu toţii, sunt cele în care fie ne simţim jigniţi, fie contribuim la alimentarea hazului.
Râsul reprezintă, de altfel, o puternică forţă de eliberare psihică. Comici consacraţi precum Charlie Chaplin şi Mr. Bean, au demonstrat că umorul mut este cel care stârneşte cel mai pofticios râs. Desigur, mimica feţei, mişcările neîndemânatice, gesturile, se întipăresc mult mai uşor în memorie, asemenea unui clişeu, spre deosebire de o simplă glumă spusă o dată undeva.
Momentele în care cineva adoarme în duş, după o aromată baie cu şampon pentru câini, când cineva alunecă pe gheaţă încercând să-şi impresioneze prietena sau îşi scapă prietena pe jos în încercarea de a o lăsa pe spate în timpul dansului, devin un simbol de referinţă ce i se asociază „inculpatului“.
Există şi un alt tip de umor, cel ironic. Este de-a dreptul dizgraţios atunci când prietenii iau în derâdere alegerile tale (referitor la partener(ă), vestimentaţie etc), neavând curajul de a-ţi spune în faţă ce gândesc cu adevărat. Când te apropii de ei schimbă subiectul, însă afişează un zâmbet sarcastic întrebându-te: „Şi cum vă mai merge?“. Umor umilitor, ce poate fi combătut doar prin transformarea ironiei într-o glumă.
Râsul forţat, însă, este cel mai uşor de reperat. Este atunci când încerci să-ţi ascunzi durerea, dar abia reuşeşti. Să nu uităm şi de cel isteric, desigur, când pufneşti în râs şi nu te mai poţi opri, indiferent de ce se întâmplă sau cine te înconjoară.
Într-un final, râsul nu defineşte fericirea adevărată, care nu se manifestă prin surâs, ci prin zâmbet, se citeşte în privire, se simte în tonul vocii. Astfel, acesta rămâne doar un produs al umorului. Umor care, după Vasile Ghica, se voia a fi „vaccinul prostiei“.
Vaccinul prostiei, cum probabil Ghica spunea, este fix ironia care ție ți se pare dizgrațioasă.
Căderea articolul în banal cu râs, cam așa l-aș numi eu, căci nu ai spus mare lucru. Chiar părea interesant din titlu. Ai întocmit o paletă a râsului.