Add New Post ‹ Teen Press — WordPress

Add New Post ‹ Teen Press — WordPress

de Luiza Butoi – redactor

Să nu mă împuşte nimeni că am îndrăznit să profanez acest subiect. Cred că puţini îşi permit să vorbească atât de mult despre artă şi nu mă număr printre ei. Dar uneori simt nevoia să spun şi eu ceva, iar de data asta (doar de data asta) nu voi tăcea. Poate veţi spune că avem dreptul să discutăm despre orice. Poate că aşa este, dar atunci când ştiu că nu-mi permit îmi place să stau în umbră. Alţii, poate veţi spune că de ce mai scriu dacă am impresia că nu-mi permit. Uh, din păcate, e un răspuns cam sec: pentru că îmi place. Trebuie să scrii mereu când îţi place, altfel pierzi.

Mă întreb uneori câţi dintre noi am fost vreodată artişti. Pentru că, să spun drept, nu ştiu, prin prisma obiectivităţii, care dintre cei a căror artă am citit-o ori văzut-o dacă este îndr-adevăr mai mult decât se vede sau pur şi simplu ceea ce văd. Mereu am mers pe ideea că văzutul nu este niciodată cel adevărat, că prima impresie nu este importantă, că ai nevoie de mai mult – nu ştiu exact de ce, diferă de la un subiect la altul– pentru a-ţi da seama că în afară de acel văzut mai este ceva şi anume nevăzutul.

Cred că artisul este acel suflet care a decăzut măcar o dată. Un artist ca acesta nu s-a născut niciodată artist. Mozart, Michelangelo şi alţii ca ei nu ştiu ce au fost. Poate că au fost tot artişti, dar de alt fel. Nu sunt eu în măsură să spun ce fel de artişti, care şi cum. Dar pot spune că noi, care suntem oameni simpli, care nu avem un talent uluitor şi nu suntem genii (Exact! Acei artişti se numesc genii) suntem artişti atunci când iubim, când decădem de la un nivel prea înalt cu care ne-am obişnuit, când suntem loviţi şi când înţelegem. Ce să înţelegem? Să înţelegem că marea în sine nu este nimic supraomenesc, dar că plaja pustie şi aerul sărat ne amintesc ce înseamnă să plângem din libertate. Că poate mâine nu mai suntem niciunul sau numai eu rămân sau numai tu dispari (şi vai, ce clişeu aţi putea spune că este, dar ştiţi cât este de adevărat?) sau că poate ne trezim că nu mai putem gândi, ne-a murit sufletul sau speranţa. Sau poate amândouă. Să înţelegem că s-a dus o parte din viaţa noastră (cinci ani sau cincisprezece sau patruzeci), dar cât mai repede posibil pentru că la şaptezeci de ani toţi realizăm. Să înţelegem cât mai devreme că trebuie să ne gândim la ce vom face, la ce ne place, vrem, putem, ştim.

Ce trist că uneori ce ne place nu este acelaşi lucru cu ce ştim sau cu ce putem. Ce păcat că naşterea nu ne-a organizat perfect de la început măcar în talent şi simţuri, măcar în speranţă, măcar în iubire. Ce păcat că nu suntem aceiaşi de la naştere până la moarte. Că nu ne putem naşte deja formaţi aşa cum vom gândi că vrem să ne formăm în viaţa de care dispunem de pe la cincisprezece ani sau mai târziu sau mai devreme. Dacă s-ar întâmpla acest fapt, oamenii ar putea să facă mai mult, să fie mai competenţi, prin personalitatea formată să ajungă mai departe, dar sentimentele? Ah, uitaţi că există o piedică în orice! Că dacă am încerca şi prin puteri supraomeneşti sau prin propriile gânduri, vom rămâne pentru totdeauna imperfecţi, cu un talent mediocru niciodată destul de exploatat, cu nişte sentimente care ne fac să decădem atât de mult încât vom putea cel puţin o dată în viaţa care nu este nici în sufletul nostru şi nici în gânduri, ci în jur şi în realitate, să fim artişti.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.