AVC – Pro valoarea mea!

RUBRICA AVC - editia 45

de Ana Maria Costache – redactor
foto: Ana Diaconu – fotoreporter

Este prima oară după 3 ani când Maria şi Ioan se întâlnesc. Asta pentru că lui Ioan i se făcuse dor de cea mai bună prietenă din liceu şi a vrut să vadă cum o mai duce. A sunat-o, au stabilit data întâlnirii, dar Maria a insistat să îl ducă pe Ioan unde ştie ea mai bine. A insistat chiar să-i facă cinste pentru că, na, mereu a avut părinţi darnici. Ce să facă bietul Ioan, student, cu o cameră îngustă la cămin pe care o împarte cu alţi trei tovarăşi? A acceptat.

După ceva timp de acomodare cu trecerea timpului (şi după câteva păhărele), cu tăcerile jenante, cu stratul cam gros de machiaj al Măriei care-l împiedica pe Ioan să-i vadă ochii şi care îl făcea să cam strănute, fata a strigat:
– Valoarea mea chiar n-o are nimenea!
– De ce Mărie, de ce spui asta?
– Pai da’ tu nu te uiţi la mine mă?
– Ba da, dar nu văd unde-ţi stă valoarea aia!
– Eşti dobitoc? Valoarea mea e în toate! În ochelarii de soare, în sutienul meu roz, în chiloţeii cu buline albastre, în banii pe care-i dau pe cafea, în lumânarea pe care i-o aprind lu’ Mihai Jackson în Herăstrău şi-n lacrima pe care o vărs când cineva se uită la mine cum o aprind. Ca să nu mai spun de părul meu incredibil, de unghiile mele impecabil făcute, încât nu se vede jegul când se adună sub ele. În absolut tot, mă, înţelegi?
– Auzi, dar când eşti acasă şi nu te vede nimeni, unde-ţi mai e valoarea?
– Unii oameni chiar nu înţeleg. Zi-mi tu mie de ce să-mi răcesc gura explicându-mi valoarea când tu nu poţi să înţelegi nimic?
– Mărie, ia vezi tu cum vorbeşti că acum plec, nu-mi pasă că mi-ai cumpărat tu băutura. Eu te-am întrebat ca să-mi explici cum stă treaba cu valoarea asta a ta.
– Bine, Ioane, scuză-mă. Hai nu pleca, că rămân aici singură şi nu mai are cine să se uite la mine.
– Şi dacă nu s-ar mai uita nimeni la tine ce? Ţi-ar dispărea valoarea?
– Păi da’ cum, mă? Crezi că eu arăt cum arăt doar pentru mine? Eu ştiu că-s incredibilă, dar ce rost are când nu-mi spune cineva asta? Tu nu crezi că-s incredibilă?
– …Ba da, cum nu? Îmi mai iei un cocteil d-ăsta?
– Sigur! Şi ca să nu mai întrebi tâmpenii d-astea… cât or fi zilele mele şi-mi vei aprecia valoarea, prieteni vom fi pe veci! Uite-o p-aia, are fustă ca a mea, dar stă ca dracu’ pe ea!

Într-un final, Ioan şi Maria au plecat. Pe Maria a venit şoferul să o ia, a oprit chiar în mijlocul intersecţiei. Ioan a preferat s-o ia pe jos, spunându-şi:
– A fost fată bună cândva. Acu’ e bună doar de cinste. Eh, fain cocteil, oricum!
Nu şi-au mai vorbit încă alţi 3 ani, până când Maria l-a sunat ca să-i spună:

– Ştii? Acasă e încă singurul loc în care pot să mănânc îngheţată şi să mi se scurgă pe gât, fără să râdă nimeni de mine. Acasă e locul în care eu pot să râd de mine. Hai că trebuie să închid, plec să dănţuiesc.
Maria chiar are dreptate. În lumea ei, chiar are valoare. Tot ce vrea ea e aşa uşor de obţinut. Şi nici nu e greu de păstrat pentru că în fiecare zi îşi doreşte altceva. Pentru toţi oamenii de valoarea Mariei, multă sănătate! Restul e tristeţe mare.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.