Suky – Si acum ce facem?

de Nicoleta M. Dumitraşcu – editor-şef
foto: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

– Şi acum ce facem?…, întrebă Suky uitându-se în ochii lui Costin cu o uşoară ironie.
– Sincer? Nu ştiu. Ce faci azi?, întrebă el amuzat de situaţie.
– Am de învăţat. Ştii, dau BAC-ul peste două luni, răspunse ea amar.
– Hmmm. Eu mă gândesc aşa: eşti o fată deşteaptă şi sunt conştient că ştii deja toată materia. Eu propun să mergem la un suc, apoi mergem la mine. Ne uităm la un film, vedem noi ce mai facem, apoi te duc acasă. Aşa recuperăm şi ce am pierdut în ultima vreme, şi nici nu pierdem ceva din recapitularea ta. Ce trebuie să recapitulezi la Română?
– Păi, mai am de recapitulat „ Ion“, „Moromeţii“ şi „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“.
– A, bun. Se rezolvă! Zâmbi, apoi, cu toţi dinţii.

Numai că, undeva pe drumul spre suc, şi-au găsit drum acasă la Costin, unde nu era nimeni.
Au preparat cafeaua, vorbind şi glumind. Fiecare şi-a expus problemele şi punctele de vedere. Într-un fel neaşteptat, sufletele lor se împăcaseră deja şi, în timp ce „Ion“ îşi dădea ultima răsuflare pe pământul mult iubit de el, cu sângele scurgându-i-se încet din gură, Costin o sărută pe Suky cu mai multă pasiune decât putea să exprime prin vorbe şi se lungi lângă ea, pe pat, complet satisfăcut şi împăcat. Suky rânji înspre ecran şi închise ochii, mai fericită decât fusese vreodată în viaţa ei.

Era o catedrală mare şi luminată doar înspre altar. Mama ei freca treptele altarului îmbrăcată umil, cu un batic ponosit pe cap. Se uita la ea uimită. Mama ei n-ar fi spălat nimic stând în genunchi şi-n palme. Însă zâmbea mulţumită de ce făcea. Părea senină şi împăcată aşa cum n-o mai văzuse niciodată. Ar fi vrut să se ducă la ea şi s-o ia în braţe. N-avea mai mult de şase ani şi naosul catedralei o speria. În afară de sunetul periei, cu care freca mama ei dalele de marmură, nu se mai auzea nimic. Nici un suflu. Nici o muzică. Liniştea îi spărgea timpanele şi nu se putea mişca din loc.

Îşi luă ochii de la ce făcea mama ei şi se uită în sus. Trebuia să fie pe undeva ceva de făcut. Trebuia să fie ceva de făcut în viaţă şi pentru ea. Catedrala era mai înaltă decât crezuse la început, iar cupola era învăluită în întuneric. Nu-şi putea da seama cât era de sus. O lumină o făcu să-şi întoarcă capul spre dreapta. Ascunsă de privirea frugală a credincioşilor se întrezărea balustrada unei scări. Ducea sus, după cât îşi dădea seama. Simţi că trebuie să-l caute pe Tatăl. Simţea că o cheamă.

Ştiind că mama ei n-o să observe că pleacă de acolo, se furişă pe lângă ea, se duse spre scară şi urcă treptele. În timp ce ajungea la primul etaj, ştia că avea zece ani şi nu trebuia să se oprească acolo. Continuă până la etajul doi. Acum avea 15 ani şi tot nu era bine. Mai avea un etaj de urcat.

Când ajunse la etajul trei, avea 18 ani şi simţea căldura care ieşea pe sub uşa închisă. Simţea că Tatăl şi Mama ei îi vor da răspunsul la ce avea de făcut în viaţă. Apăsă pe clanţa uşii solide de lemn ornamentat şi o izbi întunericul, pacea şi mirosul de tămâie din jur. În faţa ei, pe tronuri înalte, vedea că şedeau Părinţii ei. Tatăl, mare şi impozant, sub forma unui Zeus cu faţa şi pieptul ascunse în întuneric, răsufla greu. Mama, o Madonă în poziţia unei Regine, îşi mişca un picior în ritmul unei melodii surde. Torsoul şi faţa ei erau ascunse în întuneric.

– Care e rostul? întrebă o voce pe care ea nu şi-o recunoştea, dar despre care ştia că e a ei. Tatăl îşi mişcă corpul în jos, în sensul de a se apleca să o vadă mai bine. Era un gigant pe lângă ea şi îi răspunse pe un ton dur, dar tandru:
– Ce cauţi tu aici? Nu ţi-a venit încă timpul. Pleacă. Nu te pot ajuta cu nimic acum. La auzul acestui răspuns, se întoarse pe loc şi plecă pe acolo, pe unde venise.

În timp ce cobora scările, primul ei instinct a fost să-l întrebe pe Fratele ei. Dacă El, cel care se sacrificase pentru ea, nu-i putea da un răspuns, atunci nimeni nu putea…