AVC – Rata salbatica

AVC - Contra tatuaje

AVC - Raţa sălbatică

de Nicoleta Dumitrașcu – redactor
foto: Serviciul Tehnoredacție

Migrarea temporară a tinerilor către facultăţi din străinătate ridică numai discuţii care se învârt în jurul ideii cum că aceştia pleacă fiindcă pot beneficia de o educaţie mai bună. Aceste discuţii nu ar trebui să fie atât de limitate. În fond, da, acesta este argumentul principal – „plec în afară, pentru că la mine în ţară nivelul este prea scăzut“, însă, privind din perspectivă, nu acesta este argumentul principal. Tinerii îşi continuă educaţia în afară din dorinţa de nou, de „civilizaţie“. La noi în ţară, nivelul educaţiei este, de fapt, mult mai mare decât se spune, dar este pentru aceia care chiar vor să înveţe.

Cu o zi înainte să intrăm în vacanţa de iarnă, profesoara mea de „Discurs media“, ne-a povestit ceva fantastic despre cultura studenţească din afară (studenţii, ca şi medicii sau avocaţii, aparţin unui grup închis, cu coduri etice şi valori închise restului lumii, astfel încît îşi creează propria cultură). Ea fiind conferenţiar, se afla, acum câţiva ani, în America, unde trebuia să ţină câteva cursuri. Îi era o frică teribilă de aceşti tineri despre care ea avea impresia că vor fi mult prea plictisiţi de ea (profesoară româncă), ei având prejudecăţile străine despre care am auzit cu toţii (românii sunt proşti, hoţi, leneşi etc.), şi vor pleca fără discuţii de la ora ei. N-a fost aşa. Cursul începuse de ceva timp şi, spre stupoarea ei, din 50 de tineri, trei s-au ridicat discret din bancă, în primele cinci minute ale prelegerii, şi au ieşit din amfiteatru. Fără zgomot, fără discuţii. Toţi ceilalţi au rămas, interesaţi de ce avea ea de spus, vizibil suscitaţi de informaţiile ei, iar, la finalul prelegerii, au pus întrebări punctuale.

Ceea ce a observat ea, în zilele următoare, a fost că studenţii străini au o cultură educaţională dezvoltată (ceea ce noi nu avem). Dacă în primele cinci minute ale cursului, studentul găseşte că ora nu este pe gustul său, se ridică şi pleacă. Dar, dacă studentul alege să rămână, acesta stă până la final, atent, tăcut şi curios (timp de o oră şi 20 de minute, nu timp de două-trei ore, cât durează un curs la noi).

Analizând ceea ce a spus profesoara mea, mi-am dat seama că are dreptate – în toţi cei trei ani ai mei de facultate (excluzând masterul) – nu am întâlnit un profesor care să predea mai puţin de două ore, nu am întâlnit colegi care să rămână atenţi şi liniştiţi la cursuri, nu am întâlnit o cultură educaţională, nu am întâlnit o coeziune şi o apartenenţă la o cultură. M-am întrebat de ce? Tot profesoara mi-a răspuns, indirect. În România, noi nu suntem învăţaţi să gândim, să alegem, să ne exercităm libertatea educaţională, ci suntem instruiţi să memorăm, să imităm şi să recurgităm ceea ce am învăţat. Noi nu ne putem exercita libertatea nici în liceu, nici în facultate (deşi există o oarecare flexibilitate), apoi, când ajungem în viaţă, nu ştim cum s-o exercităm când ni se dă libertate.

Maria Montessori a spus, odată, că „libertatea trebuie să aibă ca limită interesul colectiv şi ca formă ceea ce numim educaţia manierelor şi a actelor“. Din cauza asta, tinerii noştri pleacă în străinătate, la facultate, lucru pe care l-aş fi făcut şi eu, dacă aş fi putut. Colega mea spune că „ofertele sunt bune şi calitatea învăţământului din Franţa sau din Marea Britanie, de exemplu, este net superioară faţă de cea din România. În plus, studiile în străinătate oferă şansa de a lucra pe un salariu mai bun şi mai multe oportunităţi de a avansa, după cum susţin însuşi studenţii“. Nu.

Educaţia din România este la fel de superioară ca cea din Franţa sau Marea Britanie, altfel nu ar veni atâţia studenţi din afară la noi în ţară. Profesorii academicieni sunt la fel de bine pregătiţi ca cei din afară, materiile sunt mai bine conturate, fiindcă românii sunt buni teoreticieni, dar suferă de lipsa practicii. Lipsa este şi în interesul studentului de a se educa. Noi suntem obişnuiţi să „primim“ cartea ca puiul de pasăre mâncarea în cioc. În afară nu există aşa ceva, iar cei care sunt în afară pot să confirme. Este vorba numai despre alegerea de a învăţa sau nu. Presiunea de a învăţa în afară este mult mai mare, pentru că de asta depinde bursa ta, de asta te-au trimis părinţii ş.a. Acelaşi lucru se poate foarte bine face şi în ţara asta, dar comoditatea, lenea, ne împiedică să vedem alegerea. Desigur, facultăţile din afară sunt mai bine echipate tehnic faţă de cele din România, însă informaţia este aceeaşi, poate chiar mai bună, după cum spune şi colega mea în articolul ei.

Ceea ce este în afară şi „merită toţi banii“ este orizontul, deschiderea, mentalitatea. Acesta ar fi supremul argument pentru care toţi elevii din România ar trebui să plece în afară, apoi să aleagă dacă se întorc sau nu. Naţia noastră este anchilozată de fantomele trecutului. Dacă amintirile s-ar evapora, oamenii din ţară ar fi în stare să mute munţii din loc, aşa cum obişnuiau să facă înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când majoritatea intelectualilor, liderilor, oamenilor de cultură îşi definitivau educaţia în afară, fără să pară ciudat nimănui. Cum credeţi că a pătruns, în fond, Occidentul pe plaiurile mioritice? Prin mentalităţile schimbate, „civilizate“, ale marilor români, care au învăţat „acolo“ şi au pus în practică „aici“. Cred că tinerii românii ar trebui să procedeze în viaţă ca raţa sălbatică: să migreze în ţările unde e „cald şi e mâncare din belşug“ şi să se întoarcă acasă „iarna“ (dacă asta îşi doresc).

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.