Azi, pe la ora 12 şi jumătate, plecând de la liceu, m-am îndreptat cu o colegă spre staţia de troleibuz de la TNB, când ea mă întreabă uşor contrariată de zgomotul ce se auzea: „ Da’, ce se-ntâmplă aici?!“. M-am uitat spre sursa gălăgiei, spre Ministerul Agriculturii, unde era adunată o mulţime de oameni.
„Nu ştiu, citeşte pe afişe, sau ce-or fi…“, i-am spus eu pe un ton neutru. Abia atunci am realizat (!) că nu era prima zi de protest. Şi ieri îi văzusem adunaţi acolo, dârdâind în frig, şi alaltăieri.
Pentru ce, te întrebi?
„N-or să rezolve nimic!“. Tonul colegei mele m-a frapat. Era compătimitor, se simţea mila din el, dar şi resemnarea.
Ce se întâmplă cu noi, oameni buni?! Ne-am obişnuit cu genul ăsta de acţiuni, observ. Lumea nici nu se mai oboseşte să se gândească de ce fac proteste sindicaliştii. E evident, nimic nu se va schimba acum, căci e prea târziu.
Rămasă singură în staţie, nu ştiu ce a fost cu mine, dar pur şi simplu am vrut să fac o poză cu telefonul, că pe el îl aveam la-ndemână. Oamenii continuau să privească nepăsători la scena din faţa noastră. Ningea, era frig, iar protestatarii făceau un zgomot teribil, acompaniat de claxoanele maşinilor şi a mijloacelor de transport în comun.
„Iii, ce e cu ăia acolo?“, o voce feminină din spatele meu. Contrariată, dar nu de motivul protestului, ci pur şi simplu pentru că nu ştia ce se întâmplă.
„Genocid, dom’le!“ sau „Numai parlamentarii sunt de vină“ se auzea dintr-o direcţie (un grup de pensionari discutând aprins).
Eu, prinsă undeva la mijloc, fără să mai ştiu măcar ce să cred. Confuză.
De ce mai stăteau acolo, huiduind, în frig şi ninsoare acei oameni? Chiar nu ştiu că nu vor rezolva nimic? Sau oare e singurul lucru care le-a mai rămas de făcut şi tocmai de aceea îndură ninsoarea şi umilinţa? Să fie atât de disperaţi încât nu o zi, ci două, trei, să aştepte la porţile Ministerului Agriculturii, înarmaţi doar cu pancarte, fluiere şi nervi de oţel? Dar până când?
Revin la întrebarea de mai sus, pentru ce? E în van acum. Dar poate că nu chiar totul! Ar fi cazul ca noi, tinerii, să luăm aminte la evenimentele precum ăsta. Ne vedem viitorul nostru, prin prezentul părinţilor! Pentru generaţia lor cu siguranţă e prea târziu. Şi atunci, cum să mai condamni un tânăr pentru că vrea să plece în afară? Nu ai niciun drept. Dar atunci ce se va întâmpla cu cei care încă vor să creadă că se mai poate face ceva, cu cei care pot ridica ţara asta cumva, care vor să rămână aici, în România? Ce se va alege de ei?
Nu ştiu, îmi e şi teamă să mă gândesc. Nu îmi pot scoate însă din minte imaginea acelor oameni, a statuii de sub ceas – vezi poza – care ţinea mâinile ridicate, parcă încercând să spună „Ascultaţi!“ sau mai bine zis: „Ascultaţi-i“. Măcar noi, când încă mai putem auzi, să o facem.
Imi place. Articolul. Imi place cum este scris!
cand este spus de tine lucrul asta, ma bucur, mai ales stiind ca tu nu apreciezi chiar orice.:D
E uimitor cum o zi obişnuită, poate avea un impact pentru unii oameni. Vezi şi cealaltă parte şi îţi iei doza de empatie. Foarte frumos articolul şi tot mai bine să fie! 🙂
Multumesc, Adrian. 🙂
Bun articol! Atrage atentia asupra ceva ce conteaza.
Nu e prima zi de protest, dar nici primul protest. Am mai trecut prin centru destul de des anul trecut si am observat diverse forme de protest, dar fara succes pentru protestatari din pacate.
Da, din pacate. Iti dai seama ce simt ei stiind ca nu vor rezolva nimic, si totusi, o fac, stau acolo, INCEARCA! Asta e ultima lor speranta de care se agata.