Teen Press 
foto: Bogdan Mihai – seminarist
I-ai văzut numele pe toate pozele de pe pagina „Oameni ai Bucureștiului“, devenită populară recent, dar cine este el, de fapt?
Cosma Alexandru este student la Arhitectură, despre care spune că speră să îi ofere multe oportunități în viitor. Desigur, va continua și cu fotografia, deși este la început de drum.
E un tânăr ambițios și cu siguranță are multe planuri de viitor și multe de spus.
Reporter: Cum ți-a venit ideea pentru proiectul „Oameni ai Bucureștiului“?
Cosma Alexandru: Am văzut pagina „Humans of New York“ și mi-a plăcut, m-a inspirat.
Inițial, am făcut o pagină care se numea Vama Nouă. Mă duceam în Vamă, îmi plăcea acolo. Și de plictiseală, când lumea se bronza în timpul zilei, făceam poze. Și când am ajuns acasă, m-am uitat la ele. Le-am ales pe cele mai reușite și am zis: „Ia, hai să fac o pagină, să aprecieze lumea!“. Și le-a plăcut! Am făcut 800 de like-uri într-o zi. Dar pe urmă, nu am mai avut poze, pentru că nu mai eram în Vamă să mențin activitatea. Și acum pentru că sunt în București, mi-am zis să fac ceva aici. Nu știam ce și, din întâmplare, am găsit pagina “Humans of New York“ și am zis: „Asta e!Asta fac!“
R.: După ce criterii alegi oamenii pe care îi fotografiezi?
C.A.: Dacă o persoană dă un „vibe bun“ care îmi place, mă duc la ea. Mă duc și îi zic „Hei! Salut! Pot să îți fac o poză? Fac un proiect cu oamenii Bucureștiului.“ Asta e replica mea. Uite, de exemplu, tipul ăla de pe bancă, stă singur. Nu l-ar deranja dacă ar vorbi cineva cu el. Nu aleg oameni care sunt grăbiți sau ocupați.
R.: Cum reacționează persoanele când le abordezi pentru prima dată?
C.A.: Depinde de mine și de situație. Trebuie să mă adaptez situației, ca să ajung la același nivel cu starea de spirit a persoanei respective și să îi fiu ca un foarte bun prieten de-al lor. Oamenii sunt niște ființe sociabile, le face plăcere să comunice.
R: Ai avut parte de experiențe neplăcute cu oamenii atunci când încercai să îi abordezi?
C.A.: De când am început proiectul, îmi amintesc că într-o zi m-au refuzat cinci persoane la rând. Cred că aveam eu o karma nașpa (n.r.: râde). Dar în rest, rareori, cam o persoană la trei zile.
R: Cum ai început să fotografiezi? Ai studii în domeniu?
C.A.: Nu, mă uit pe internet, la tutoriale. Am început să fotografiez în clasa a VIII-a. Aveam un aparat vechi, din plastic, cu 36 de poziții, făceam poze colegilor. Când ajungeam acasă, de abia așteptam să le developez (n.r.: râde).
R.:Ce fel de fire ești? Te-a ajutat personalitatea ta în acest proiect?
C.A.: Sunt o fire sociabilă, aventuroasă, nebună, deschisă, extrovertită. Fotografia s-a îmbinat perfect cu personalitatea mea, ca și proiectul, care a fost ideal pentru mine.
R.:Ce reprezintă fotografia în viața ta?
C.A.: Fotografia este lucrul prin intermediul căruia creez amintiri. O poză frumoasă, o amintire.
Este un hobby, dar sper să fac ceva din asta. De asta am făcut proiectul, ca să mă afirm în lume ca fotograf. Până termin facultatea mai durează și încerc să mă ocup în paralel și de fotografie, pentru că e frumos și ușor.
R.:Proiectul tău este unul foarte cunoscut printre tineri și nu numai. Cum te-a schimbat acest lucru?
C.A.: Da, e adevărat, a ajuns cunoscut printre tineri. Nu, sincer să fiu, nu m-a schimbat. Înainte obișuiam să cunoc oameni în fiecare zi de plăcere, dar acum am un motiv, un proiect.
R: Cum arată o zi din viața ta?
C.A.: Mă trezesc, merg cu bicicleta până la facultate și le fac poze oamenilor așa, spontan. Înainte eram foarte prost la chestia asta. Stăteam trei-patru ore și căutam oameni, dar acum încerc să caut oameni în drum spre casă sau când merg la cumpărături, de exemplu. Încerc să încorporez proiectul în viața mea de zi cu zi, să fiu mai eficient. Sau uneori ies pur și simplu pentru că e frumos afară și nu suport să mai stau în casă.
R.: Cum îți imaginezi viața ta peste cinci ani?
C.A.: Super! Asta e o întrebare mișto pe care le-aș pune-o oamenilor pe care îi fotografiez. Cum mă văd? Viitor architect, viitor fotograf, viitor rockstar. Vreau să intru într-o trupă într-o zi și să devin rockstar. Dar e greu să îți faci trupă. Unde găsești un tobar bun? Într-un fel, asta e interesant la proiect. Poate într-o zi o să fotografiez un om și în timp ce vorbesc cu el aflu că este toboșar. Totuși, important este să fie compatibil cu caracterul meu pentru o colaborare bună. O trupă e ca o căsnicie. Nu ne înțelegem… divorțăm!
R.: Care este fotografia cu povestea cea mai interesantă pe care ai auzit-o de când ai început proiectul?
C.A.: Fotografia cu doi baieți mici pe care i-am întrebat dacă sunt cei mai buni prieteni și mi-au răspuns că da. Mi-au povestit că în ziua respectivă fuseseră la Magazinul Muzica și unul cântase la pian și altul la chitară. Deși asta era povestea pe care am scris-o la descriere despre ei, poza în sine are o poveste subtilă în ea și anume: că ei doi într-o zi o să creeze muzică frumoasă împreună. Într-un fel, m-am regăsit în povestea asta pentru că mereu mi-am dorit un prieten cu care să cânt.
R.: Ce sfat le-ai da fotografilor ce se află la început de drum?
C.A.: Să facă poze. Cât mai multe poze.Oriunde se duc, la party-uri, la evenimente, prietenilor și cât fac asta, să aibă și o temă propusă pentru ce vor să pozeze. Și să aibă prieteni fotografi, care să îi inspire, să îi ambiționeze să ajungă ca ei. Nu neapărat să le explice tactici. Sau, dacă le explică, să încerce să facă totul prin spectrul lor. Eu am învățat singur și încă învăț.
R.:Ai în vedere și alte proiecte fotografice?
C.A.: Aș vrea, dar momentan nu m-am gândit, pentru că nu am de gând să termin cu ăsta. În fiecare zi cunosc oameni. Când am văzut proiectul „Humans of New York“, am zis că este o idee bună prin care să îmi expun oamenilor din București stilul meu de viață pentru că eu cred că este foarte frumos.
