Interviu cu un tanar regizor – Dan Iliuta

de Ioana Miclea – reporter
foto: Arhiva personala

Faceţi cunoştinţă cu Dan Iliuţă, un tânăr cu o atitudine debordantă, creativitate şi multă ambiţie. Elev în clasa a 11-a la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“ , şi-a început „cariera“ de la o vârstă fragedă, iar pasiunea sa pentru film nu a încetat să crească. Ar fi bine să-i reţineţi numele, pentru că deşi are doar 17 ani, are multe contracte semnate cu Viitorul.

Reporter: Când a fost prima oară când ţi-ai dat seama că îţi place filmul?
Dan Iliuţă: Iniţial, mă uitam pur şi simplu la televizor. Ce pot să spun că m-a atras cel mai mult la partea de film au fost, de fapt, desenele animate, ca pe orice copil. Asta m-a atras pe partea de personaje, de poveste, de cum se desfăşura acţiunea, mi-am imaginat cum ar fi să faci parte din lumea aia şi să fii unul dintre ei. Am fost atras şi de Youtube, de când a apărut. Vedeam diferite parodii şi am vrut să le fac şi pe ale mele. Când avem zece ani, părinţii mei mi-au luat un telefon care avea si cameră şi am început să filmez cu el. Făceam mici filmuleţe amuzante acasă, cu fratele meu. Când eram mai mici, cam pe la zece ani, ne-am făcut şi un studio în subsolulul casei bunicilor şi cu nişte lumini, adică lămpi improvizate, ne realizam producţiile, ca să zic aşa. Un alt eveniment care m-a adus mai aproape de film şi de regie a fost prin clasa a patra, atunci când am făcut o scenetă alături de colegii mei de clasă şi de atunci nu am mai descoperit ceva care ar putea să îmi placă mai mult.

R.: Când şi despre ce a fost primul tău scurt-metraj?
D.I.: Primul lucru pe care l-am filmat, împreună cu fratele meu, a fost o parodie despre prezentările de la companiile aeriene, atunci când ţi se explică instrucţiunile la bord. Am pus nişte scaune în sufragerie, invitând rudele care erau în vizită atunci, şi am început să filmăm. După, am făcut înregistrări cu noi spunând lucruri ca: „Întotdeauna când aterizaţi pe mare, să scoateţi vestele de sub scaune şi să montaţi toboganele gonflabile. Am fost foarte bucuros atunci când le-am arătat părinţilor ce am făcut. Dar, pe vremea aia, nu mă luau deloc în serios. (n.r.:râde)

R.: Cine sau ce te-a ajutat cel mai mult de-a lungul proiectelor tale?
D.I.: Să cunosc oameni noi. Mi-am format încetul cu încetul, mai ales de când a început liceul, un grup de oameni care să mă ajute şi să mă inspire, care să îmi dea puterea de a-mi realiza propriile proiecte, pentru că oricât de mult te-ai implica şi oricâtă dăruire şi seriozitate ai avea în chestia asta, e o muncă de echipa. Am început cu oameni care au vrut să mă ajute, mai mult sau mai puţin voluntar şi le-am mulţumit foarte mult pentru asta. Adică, poate părea o copilărie, chiar nişte clipuri amatoriceşti, dar au reprezentat bazele mele şi nu poţi ajunge să faci ceva semnificativ fără să treci printr-o perioadă în care experimentezi. Persoanele care m-au ajutat cel mai mult au fost colegii mei din trupa LCA şi mai ales familia, care au încredere în mine şi îmi oferă sprijin pentru a evolua.

R.: Ce proiect ţi-a adus cea mai mare satisfacţie?
D.I.: Sunt tipuri diferite de satisfacţie pe care le resimt. Pentru că îmi place să mă consider complex şi nu sunt mulţumit întotdeauna cu ce fac, vreau să muncesc mai mult şi să fac lucrul respectiv cât mai bine. Mereu am fost atras de scenă, de reprezentaţii scenice, de cum poţi să exprimi trăirile tale face-to-face cu spectatorul. Mie mi-a plăcut de mic să şi dansez, mă relaxează foarte mult. Drept reprezentaţie pe scenă, mi-a plăcut foarte mult „Altfel“, unde am avut un număr de dans, care poate a părut neînsemnat, dar mie mi-a transmis forte multă energie. Iar ca film, mi-a plăcut foarte mult „The World From Above“, deşi este primul meu scurt-metraj profesionist, să zic aşa. E o dramă de opt minute, despre un băiat pasionat de fotografie, care îşi găseşte această pasiune prin intermediul unor viziuni cu unchiul său decedat.

R.: Care este atmosfera din timpul filmărilor?
D.I.: Depinde foarte mult de grupul cu care filmez. La LCA, trupa pe care am înfiinţat-o acum doi ani şi alături de care am lucrat până în septembrie la un proiect, e foarte multă distracţie, pentru că suntem de aceeaşi vârstă, avem glumiţele noastre şi e şi un program mai lejer. Dar, cu grupul alături de care lucrez acum , care e format mai mult din profesionişti şi aspiranţi la profesionalism, este totul mai restrictiv, dar are şi el farmecul lui, pentru că te obişnuieşti cu viaţa filmului şi te motivează foarte mult.

R.: Care crezi că sunt calităţile unui bun regizor şi ce calităţi te-au ajutat pe tine de-a lungul proiectelor tale?
D.I.: Calităţile unui bun regizor? Am ajuns să descopăr doar câteva şi nu pe de-a-ntregul, pentru că nu am destulă experienţă, dar vreau să ajung să le descopăr pe propia-mi piele. Le ştiu în teorie şi am ajuns să trăiesc câte puţin din fiecare, dar am nevoie de mult mai mult ca să mă pot numi un regizor adevărat. Cred că cea mai importantă calitate este perseverenţa; niciodată să nu te dai bătut. Încrederea şi deschiderea la tot ce e nou, la tot ce poate apărea sunt şi ele foarte importante. Pe ultima am trăit-o şi am acceptat-o destul de greu, aş putea spune. Lupt şi muncesc pentru ceea ce vreau şi încerc să conving pe toată lumea de viziunea mea, dar nu mă supăr pe univers dacă nu îmi dă întotdeauna ceea ce vreau. Poate un alt drum e mai bun şi mă poate duce acolo unde îmi doresc.

R.: Cum ţi-ai îmbunătăţit tehnica de a filma? Ai făcut cursuri sau eşti un autodidact?
D.I.: Cursuri nu am făcut până acum, pentru că nici nu mi-a permis timpul. E foarte greu atunci când vrei să îţi dezvolţi toate laturile, când vrei să descoperi cât mai bine ce vrei să le spui actorilor şi lucruri despre montaj şi regie. Dar am alte metode. Atunci când am timp liber în troleu, de exemplu, ascult un audio book, de la o carte pe care o apreciez foarte mult, „Directing Actors“ de Judith Weston, unde îţi explică foarte multe lucruri despre relaţia actor-regizor şi mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre nimic. (nr.: râde) Însă, cel mai mult mi-am îmbunătăţit tehnica de-a lungul timpului, lucrând cu oameni care se pricepeau mai bine decât mine. Şi am încercat să citesc cartea „Gramatica filmului“, care, la momentul respectiv, probabil că a fost mult prea tehnică pentru mine, dar poate că o să reuşesc să o citesc cândva. Am încercat să prind cât mai multe de la oamenii cu care am lucrat. Acum lucrez cu un băiat de la UNATC, care este anul II, Vlad Cristian Pau, directorul meu de imagine. Într-o săptămână, am reuşit să acumulez mai multe cunoștințe de la el decât aş fi putut crede că este posibil având în vedere un timp atât de scurt, pentru că eu cred că cea mai uşoară şi eficientă modalitate de a învăţa este să experimentezi.

R.: Care este idolul tău din lumea filmului? Dar filmul preferat?
D.I.: Nu cred că am un idol, deşi există anumite influenţe. Ca stil şi ca manieră de a face film îmi plac Quentin Tarantino, Martin Scorsese, în general regizorii de Hollywood care reuşesc să îmbine comercialul cu arta. Iar ca filme, îmi plac cele care au un echilibru între scenariu şi actorie. Pot să spun că mi-au plăcut „Se7en“ şi „American Beauty“. Şi din cele de anul acesta,mi-a plăcut foarte mult „Interstellar“, pentru că e complet şi are foarte multe subiecte abordate, e ca o epopee cinematografică.

R.: Te gândeşti să studiezi în domeniu?
D.I.: Ştiu că pare, dar nu e aşa de evident. Pentru că deşi îmi propun să fac regie şi producţie, nu ştiu dacă o să merg la facultatea de film, pentru că nu ştiu ce oportuniţăţi îmi oferă. Ştiu că dobândești foarte multe cunoştinţe, dar oricum o să fac cursuri, o să citesc şi o să mă documentez continuu despre film, în general. Dar, e posibil să studiez într-un domeniu care să mă ajute în film. Oricum, vreau să aplic în Statele Unite, la New York University sau la University of Southern California, care au si program de film dar şi unul de business sau marketing.

R.: Ştiu că pregăteşti un nou scurt-metraj, „Tibi“. Ce ne poţi spune despre el?
D.I.: După ce am terminat cu trupa LCA serialul de comedie „Friendzone“, ne-a descoperit la cinematograf o persoană din domeniu, care s-a arătat interesat de un film la care urma să lucrez de la începutul lui 2014. Eu scrisesem scenariul în vacanţa de vară şi a ieşit mai bine decât ce am scris până acum, devenind primul meu film profesionist. O să fie acreditat şi la C.N.C. (Centrul Naţional de Cinematografie) şi o să am şi drepturi de autor. O să îl înscriem şi la festivaluri naţionale şi internaţionale după ce se va termina. Este un film de mediu-metraj, dramă, cu actori de la UNATC, de care m-am ataşat foarte repede, deoarece pe toţi ne leagă aceeaşi pasiune. O să îl trimitem mai întâi la Festivalul de film de la Cannes, la secţiunea „Short Film Corner“. În mai, sperăm să fim acolo, reprezentându-ne filmul. În Bucureşti, o să apară în iunie sau la sfârşitul lui mai, în proiecţii la cinema.

R.: Care a fost cea mai amuzantă întâmplare de la filmări?
D.I.: Cum noi ne descurcam mai mereu cu instrumente amatoriceşti , într-o zi în care trebuia să filmăm, nu aveam Boom-Pole pentru microfon şi a trebuit să îl lipim cu scotch. Şi după ce adusesem tot echipamentul şi recuzita în Gara de Nord, ce crezi că lipsea? Scotchul! Oricum uitasem şi banii pentru bilete, aşa că am zis că mă întorc acasă, împreună cu directorul meu de imagine de atunci, Alexandru Tănase. Pe drum, l-am întrebat dacă vrea să îi taxez şi lui o călătorie, dar el a zis că nu. Şi bineînţeles că ne-au prins controlorii, moment în care trebuia să coborâm din troleu. Controlorul voia să îl ducă la secţia de poliţie, iar eu am coborât din troleu. Dar, mi-am dat seama că uitasem scotchul la el.(n.r.: râde) M-am întors, i-am luat scotchul şi am plecat spre gară, pentru că mă aşteptau ceilalţi.

R.: Care e cea mai inedită locaţie în care ai filmat?
D.I.: Am filmat pentru un documentar, pentru un workshop, la o fabrică părăsită. Partea ciudată a fost că acolo stătea un câine şi cât am filmat ne-a dat târcoale pentru că eram pe teritoriul lui.

R.: Cum te împarţi între şcoală şi filmări?
D.I.: Temele mi le fac foarte repede, după ce termin cu celelalte lucruri, de obicei pe la 1 noaptea. (n.r.: râde) Nu mă atrage foarte mult sistemul aşa cum e el. Vreau ca în iunie să fac o conferinţă, „TEDx Youth“, care va avea ca temă principală educaţia. Abia aşteptam un mediu care să favorizeze ideile mele despre educaţie şi ce am putea face concret ca să o îmbunătăţim. Deşi vreau să abordez şi alte teme, pentru că educaţia nu e totul. Poate că te învaţă anumite lucruri, dar fiecare are o pasiune.

R.: Ce sfat ţi-ai da dacă te-ai întâlni cu tine cel din trecut?
D.I.: Să aibă mai multă încredere în el şi să nu plece capul la orice prostie.

R.: Ce alte hobby-uri mai ai în afară de film?
D.I.: Îmi place să citesc, îmi place să ascult muzică şi să dansez. Şi cel mai mult îmi place să călătoresc. De fapt, ăsta e motivul pentru care aş vrea să am succes. Îmi place să vad şi să descopăr oameni noi şi ar fi pasiunea mea numărul 1 dacă aş avea timp să o fac. Şi încerc să învăţ chitară. (n.r.: râde)

R.: Ce înseamnă pentru tine liceul Lazăr?
D.I.: Atunci când mă refer la Lazăr mă refer mai mult la oamenii de acolo, care au fost prima mea poartă spre lumea din exterior. Am reuşit să fiu mai sociabil şi să descopăr mulţi care îmi împărtăşesc hobby-urile. Înseamnă un grup foarte mişto de oameni.

R.: Cum alegi temele filmelor? Din ce te inspiri?
D.I.: Probabil din multele filme pe care le văd şi mi se adună în cap sau lucrurile care mă macină. Pentru că subiectele care sunt bune de film sunt obsesiile. Sunt ale tale, sunt originale şi aşa poţi să îţi pui cel mai bine amprenta asupra producţiei.

R.: Ce sfat le-ai da celor ce vor să pornească pe drumul filmului?
D.I.: Nu sunt chiar în poziţia de a da un sfat, pentru că şi eu mai am multe de învăţat. Pot să dau un sfat de la egal la egal. Ceva de genul: Hai să pornim! Şi aş spune „Hai să pornim“ cu mult entuziasm. Industria filmului are multe avataje, dar şi dezavantaje şi decepţionări. Multe lucruri te pot demoraliza, dar trebuie îți ridici capul şi să mergi mai departe. Aduc exemplul clasic cu The Beatles, cărora li s-a spus de către prima casă de producţie cu care au vrut să lucreze că ei nu au viitor în muzică. Asta îţi spune că nu trebuie să laşi pe nimeni să îţi zică ce poţi sau ce nu poţi să faci. Înseamnă că persoanei respective îi e frică de eşec şi nu există aşa ceva, atâta timp cât ai încredere în tine.

R.: Care e visul tău cel mai mare?
D.I.: Îmi place întrebarea asta! (n.r.: râde) Dacă îţi spun, n-o să mă crezi. Aş vrea să ajung la Hollywood şi să pot să îmi înfiinţez propriul studio de producţie – o comunitate în care să se poată lucra cu oricine, chiar şi cu oameni de vârsta mea. Şi aş vrea să filmez un film în spaţiu, dar în spaţiu pe bune. Nu ştiu dacă ar fi profitabil sau dacă ar atrage atenţia, dar ca experienţă ar fi inedit. Visul meu cel mai mare este să călătoresc şi să descopăr oameni speciali, de la care să am ce învăţa şi care să îmi dea subiecte de film, fotografie, muzică şi literatură. De asemenea, să ajung să pot sa trăiesc fericit, chiar dacă voi avea succes. Să rup mitul cum că dacă ai succes nu eşti fericit.