Interviu „People“ – Radulescu Daniel – Cat te costa sa visezi?

de Nicoleta M. Dumitraşcu – redactor
foto: Marius T. Stoian – colaborator foto permanent

Rădulescu Daniel, un tânăr braşovean de 21 de ani, a ajuns cunoscut prin lumea graficienilor pentru munca, talentul şi ideile sale deosebite. Şi-a dat seama de mic că pentru a deveni un om mare, trebuie întâi să gândeşti ca un om mare. A fost şi încă este autodidact. Şi-a urmat visele mici de la început, acum le urmează pe cele mari. Şi-a deschis propriul studio foto împreună cu Hudini Silviu, şi-a creat un portofoliu încă de la vârsta de 14 ani (https://2d-3daniel.daportfolio.com), a creat conceptul coperţii pentru noul album al trupei Taxi, „Cele două cuvinte“. Printre multe altele, lucrează la propria afacere de plasare a unor noi tehnologii pe piaţa din România şi Europa, iar acum vrea să intre în domeniul filmelor. Dar cum a început totul?

Reporter:Cum ai descoperit pasiunea ta pentru grafică?
Rădulescu Daniel: Eram la vărul meu acum vreo şapte ani şi găsisem un CD la el în dulap despre care nu ştia ce-i cu el şi i l-am cerut. Şi acolo era programul 3D Studio Max. Deci, a fost o întâmplare. Aşa a fost să fie ca eu să nimeresc sertarul ăla.

R.:Şi ce te-a atras la programul ăla?
R.D.: Că nu ştiam ce face şi avea o grămadă de chestii. Când l-am deschis şi am lucrat în el pentru prima dată nu ştiam ce face, nu ştiam pentru ce e. Era doar foarte complicat. Şi asta m-a atras la el. Chestia că e greu.

R.:Ai încercat să ceri ajutorul cuiva?
R.D.: Nu. N-aveam net, am învăţat singur vreo doi ani şi, în timp, am văzut că se fac jocuri cu programele astea şi animaţii 3D. Nici vărul meu nu ştia ce era. El lucra, şi încă lucrează, în programare (n.r. – râde).

R.:Cum te-ai descurcat cu învăţatul în paralel dacă din clasa a VIII-a ai început cu asta?
R.D.: N-am fost eu genul ăsta să învăţ până rup cartea şi m-am axat pe ce-mi plăcea. Adică, dacă mie îmi plăcea grafica, învăţam şi citeam mai mult despre asta: design, arte, modelare.

R.:Aşa ai ajuns la liceul de arte?
R.D.: Da, din clasa a IV-a făceam nişte cursuri ca să intru la arte.

R.:În liceu făceai grafică?
R.D.: Nu, şi chiar am avut probleme cu chestia asta. Asta nu mi-a plăcut pentru că profesorii, chiar şi cei de desen, erau axaţi pe ideea de „Noi facem desen, nu facem grafică“. Nu prea apreciau partea asta, în afară de câţiva.

R.:Şi cum le împăcai pe cele două?
R.D.: Am învăţat singur şi d-asta nici n-am avut o viaţă prea sociabilă. Adică, alţii preferau să iasă prin oraş şi mă chemeau şi pe mine, dar eu le ziceam că „ştii, nu pot că…“ băgam eu ceva şi stăteam să aprofundez chestii din grafică. Acum dacă aş da timpul înapoi, aş face exact acelaşi lucru fără dubii (n.r. – zâmbeşte).

R.:De ce ai continuat cu grafica şi nu cu altceva?
R.D.: Eu din clasa a IV-a am fost foarte atras de partea de Hollywood şi eram fan filme de mic. Eram fascinat de partea asta de gesturi, personaje, dacă era şi cu efecte, eram fleaşcă (n.r. – râde); şi aş fi vrut să continui cu partea asta de actorie, dar la noi e doar partea asta de teatru care mie nu-mi prea place. Mă rog, mie-mi place partea asta de making-of mai mult, camerani, producţie, dar am mers pe partea asta de grafică tocmai pentru making-of-ul, creaţia. Dar vreau să fiu mai mult decât omuleţul din spatele filmului. Niciodată nu îi cunoşti pe oamenii ăia care s-au chinuit să creeze lucrurile astea. Eu vreau să fiu peste tot: concept, creaţie, producţie, regie. Îmi place să gust puţin din faimă (n.r. – râde) şi trebuia să încep de undeva. Grafica era pe primul loc pentru mine. Şi acum e, de fapt. Dar vreau să le şi combin.

R.:Cum ai ajuns în Bucureşti?
R.D.: Voiam să ajung în Bucureşti de prin clasa a VI-a, cred. Voiam să lucrez la UBISoft, compania de jocuri, şi eram atât de disperat să lucrez acolo încât mi-am strâns alocaţia şi mi-am luat bilet spre Bucureşti. Am ajuns în oraş, m-am uitat pe hartă să văd unde e clădirea şi doar m-am dus în faţa clădirii ca să văd că există, apoi m-am întors acasă (n.r. – râde). Voiam să ştiu că există fiindcă doar auzisem de ea. Voiam să văd cu ochii mei. Când am ajuns acasă m-am gândit că poate trebuia să intru un pic în clădire, să întreb ceva, ştii. Ar fi fost o idee bună…, dar n-am fost prea inspirat atunci.

R.: Şi când ai venit a doua oară în Bucureşti ce s-a întâmplat?
R.D.: Când am venit pe bune în Bucureşti tocmai terminasem liceul şi nu m-am dus la nici o facultate pentru că nici una nu m-ar fi ajutat pe mine la ce voiam. Maică-mea avea nevoie de bani şi mi-am zis că nu vreau să pierd vremea cu ceva ce nu m-ar fi ajutat deloc. Aşa că am zis că nişte bani de chirie, un sul de hârtie şi câteva haine sunt de ajuns pentru început. Am plecat de acasă şi l-am cunoscut pe Ţuţu. El a fost prima mea chirie, l-am luat de pe Internet, ca să zic aşa; adică el m-a ajutat la început şi a rămas prietenul meu cel mai bun. Care erau şansele ca prima persoană pe care s-o cunosc de aici să fie şi cea în care acum am cea mai mare încredere, nu?

De acolo am început cu primul meu job, găsit tot pe Internet, prima chirie, primele cumpărături etc. Cu serviciul a fost interesant că am ţinut interviul on-line, pe Skype. Trei ore am stat cu oamenii ăia de vorbă. Trimisesem CV-ul cu vreo şapte luni înainte. Atâta le luaseră ca să mă contacteze, să mă aleagă din 800 şi ceva de graficieni. Trebuiau să aleagă vreo doi. Au stat prea mult, după părerea mea. În fine, m-au sunat şi m-au întrebat când vreau să dau interviul. Şi am zis oricând, chiar în seara asta dacă e. Şi ei au întrebat în cât timp, într-o oră? Şi eu am zis da. Eram în pijamale, ciufulit, abia trezit din somn (n.r. – râde), şi mă întreabă dacă am web-cam-ul. Mă uit la web-cam, îl scot de acolo şi le spun „nu“… Glumesc. Le-am spus că am, totuşi, şi că să văd dacă merge că are nişte probleme, că aşa e frumos să zici. Eu îi vedeam pe ei, dar nu puteam să-i las să mă vadă cum eram eu îmbrăcat în casă la ora aia, înţelegi tu. A fost dubios.

Trei ore am stat să completez formulare, să răspund la tot felul de întrebări, am vorbit despre orice. A fost intens şi nici nu-mi spuseseră după dacă am intrat sau nu.

Apoi, după interviu, m-au întrebat doar când pot să vin în Bucureşti, iar eu le-am zis că pot să vin şi mâine. Aveam nişte bani puşi deoparte pentru bilet în caz de, iar ei îmi spun că „bine, hai vino mâine pe aici ca să vorbim mai multe“. Eu mă gândeam la ce naiba puteam să vorbim mai multe. Stătusem trei ore de vorbă, mă dureau urechile de la căşti, le povestisem toată viaţa mea, ce puteam să le mai zic? (n.r. – râde)

În fine, m-am dus acolo şi ei erau de genul „hai, uite, ăsta e biroul tău, uite, aici lucrezi, aici stai“, iar eu eram „wow, stai un pic…“, m-am uitat la ei şi zic „presupun că am obţinut job-ul…“ şi tot biroul începe să râdă pe urmă (n.r. – râde). Iar ei îmi spun „da, normal că l-ai obţinut“, dar eu eram „păi, nu mi-aţi spus nimic. Eu n-am chirie, vin din Braşov, am tren în două ore…“. Atunci, în capul meu îmi răsună „băi, tu ai pierdut job-ul acum“, dar m-am trezit repede şi le-am spus „o să am chirie în câteva zile“.

Asta e ciudat la orice interviu de angajare, pentru că la sfârşit niciodată nu-ţi spun „băi, ai obţinut job-ul“ sau „băi, nu l-ai obţinut“. N-am înţeles niciodată chestia asta.

În fine, am stat nopţi căutând un loc unde să stau. Am fost foarte stresat cu chestia asta atunci. Aşa am dat de Ţuţu. În ultimul moment chiar… A fost în regulă până la urmă.

R.: Care a fost primul proiect la care ai lucrat?
R.D.: Lucram chiar aici, la Unirii, la Activision. Făceau jocuri după benzi desenate mai mult. Colaboram cu americanii. Am lucrat la două jocuri atunci. Un simulator de jocuri de pescuit şi unul de jocuri de vânătoare. Chiar am învăţat lucruri foarte faine acolo. De la ce înseamnă echipă, să respecţi un dead-line, până la să mergi pe un anumit concept, să urmăreşti anumite planuri. E mare bătaie de cap. E mai greu decât credeam, dar e fain. Partea de jocuri văzută din spate, ştii. Adică, tu vezi jocul ca produs final, dar e incredibil câtă muncă poate să fie în spatele lui.

R.: Tu de ce te ocupai? De platforme, de niveluri, de personaje?
R.D.: Eu modelam toate chestiile din joc: bărci, peştişori, mulinete. Am stat mult la ele. Asta e partea grea, pentru că trebuie să te documentezi mult asupra fiecărui detaliu ca să-ţi iasă perfect, ca-n realitate. Şi pierzi multe ore cu asta. În mod normal eu nu aveam de unde să ştiu cum funcţionează nici măcar motorul unei bărci de pescar, dar până la final ştiam fiecare şurub unde venea şi cum se uneşte fiecare piesă ca să funcţioneze motorul ăla. Trebuie să înţelegi sută-la-sută cum funcţionează un lucru înainte de a te apuca să-l modelezi propriu-zis. Aia e marea bătaie de cap.

R.: Ce ai făcut mai departe?
R.D.: Am stat vreo opt luni la jocurile astea două, la compania asta, apoi m-a contactat o altă firmă, un studio de animaţie. Prin Băneasa era asta şi lucrau pentru italieni. M-au chemat la un interviu acolo. Am zis „super, hai că mă duc să văd ce e pe acolo“ şi mi-a plăcut foarte mult. Chestia era că după opt luni acolo, la jocuri, deja intrasem într-o rutină. Nimic nu mai era nou, ştiam totul pe acolo, nu mă mai fascina nimic.
Şi, în partea astalaltă, la italieni, mi-a plăcut foarte mult cum arăta, cum erau oamenii. Era cu totul alt nivel. Şi salariul era dublu faţă de unde eram atunci, ceea ce era „wow!“. A doua zi după interviu le-am spus celor unde lucram deja că mă duc în altă parte, dar am mai stat două săptămâni ca să-mi termin treaba. Vorbisem şi cu italienii să mă aştepte două săptămâni până terminam ce aveam atunci. Mă înţelesesem foarte bine cu cei de la primul job, totuşi. Nu mi se părea frumos să plec şi să trebuiască să muncească altul ce lăsasem eu neterminat. Aşa că am tras tare două săptămâni, mi-am terminat treaba şi toată lumea a fost fericită.

La jobul ăstălalt totul a fost super OK: am învăţat alte lucruri noi, programe noi, totul era nou. A trebuit să o iau de la zero pentru că nu ştiam nimic, dar seara, după program, învăţam singur ca să mă descurc a doua zi la muncă (n.r. – râde). Dar am prins repede. Înveţi altfel când ştii că totul depinde de asta. Dacă chiar vrei ceva, nu există să nu tragi tare de tine pentru acel lucru. Nu există să nu-ţi iasă, mai ales dacă ştii că primeşti un şut în fund dacă nu faci aia.

Din păcate, firma s-a închis. S-a mutat nu ştiu unde şi s-a axat mai mult pe programare.

R.: Şi tu?
R.D.: Am stat vreo trei săptămâni fără job până când am simţit nevoia să mai lucrez undeva, parcă prea trecea timpul fără să fac nimic. Am postat nişte CV-uri şi m-au contactat cei la care lucrez acum. Aici e studio de foto, unde, ce-i drept, am învăţat şi aici foarte multe lucruri şi cred că şi d-asta am rămas, însă acum sunt în căutare de altceva.

Adică am început cu studio de jocuri, studio de animaţie, acum sunt la un studio de fotografie şi mai departe, logic, vreau să ajung la un studio de filme. Şi le-am luat pe toate cred. Chestia e că partea de film este exact ce-mi place mie cel mai mult. Şi e interesant cum a trebuit să trec prin toate ca să ajung unde vreau. De ce n-am ales eu direct studioul de film, nu înţeleg (n.r. – râde).

R.: Iar acum planurile tale de viitor sunt?
R.D.: Vreau să ajung cel mai bun grafician, concept artist, actor, regizor şi scenarist pe plan mondial. Vreau să ajut lumea talentată să ajungă acolo unde merită, să deschid centre pentru oameni şi să ajut ţările sărace. În final, să fiu în top 100 Cei mai bogaţi oameni de pe Pământ… După astea, voi putea muri liniştit (n.r. – râde). Cam greu, dar nu imposibil.

Acum, cu ajutorul unui prieten, Silviu, bun prieten, punem în mişcare propriul studio foto, S&D Photo Studio (https://www.hudini-silviu.blogspot.com).

Anul viitor vreau să ajung în Los Angeles. Pentru asta strâng bani. O să o iau iar de la zero, o să încep de la vândut ziare, nu contează! Voi lupta până voi reuşi. Sunt dispus să fac orice ca să-mi ating ţelul. Merită să lupţi pentru visul tău!