De vorbă cu formaţia COMA de la Bucureşti

[fsn_row][fsn_column width=”12″][fsn_text text_align=”left” text_align_xs=”left” margin=”{#fsnquot;left#fsnquot;:#fsnquot;20px#fsnquot;}” color=”#000000″]

Coma este o formaţie rock românească, înfiinţată în anul 1999, în Bucureşti, ca grup de new metal. Au cântat de-a lungul timpului în deschiderea concertelor unor trupe precum Linkin Park, Deftones, Incubus, Sepultura, Ozzy Osbourne sau Born from Pain &Skunk Anansie. În repertoriu au patru albume, ultimul fiind lansat pe 26 noiembrie 2016 într-un concert sold-out la Arenele Romane. Noi am avut ocazia să îi cunoaştem şi să vedem prin ochii lor viaţa de artist. Ne-au spus şi cum erau în liceu, ce dorinţe aveau şi cum au muncit să le realizeze.

Reporter: Dacă ar fi să va descrieţi în două cuvinte serioase şi unul amuzant care ar fi acelea?

Dan: Mamă, ce întrebări grele( râde). Ca trupă cred că ar fi „poezie”.  E serios nu?  „Forţă” şi „no effect” cred că ar fi cel amuzant. Sau „Mr Bean”. Nu ştiu vorbim mereu prostii. Doru Octavian Dumitru se poate? Nu e chiar un cuvânt, dar îl punem cu hastag.

Matei: Eu spun din altă prismă pentru că sunt mai nou în trupă. Cred că „uniţi”, dar să nu sune a partid politic ( râde) şi „sufletişti”. Cuvânt amuzant nu prea ştiu blblblb, să văd cum îl scrii pe ăsta. (râde)

R.: De unde a venit numele de Coma?

Dan: Noi prin 1999, culmea că e 900( râde) ne-am hotărât să ne adunăm aproape în formula asta. Pe atunci Hefe nu era în formaţie, era încă prietenul meu şi al formaţiei nou înfiinţare. Noi ne-am ataşat  unei formaţii a lui Cătă, Duft, şi am zis că dacă tot facem ceva să fie totul nou, să găsim un nume şi să înfiinţăm altă trupa. Aşa spunem la revedere trecutului şi facem ceva nou. Căutam un nume formaţiei şi ne vedeam seară de seară, cântam, beam, lucram, râdeam. La un moment dat a venit Hefe şi a zis: „ Dude, uite se deschide un club nou în Bucureşti şi am fost acolo cu băieţii care urmeaza să aibă clubul să adunăm nişte gunoaie şi le-am propus nişte nume de club, dar fraierii ăştia nu au vrut. Eu le-am zis să se cheme Club Coma, dar ei au zis că e prea agresiv şi că ei preferă să se cheme Fire”. Când am auzit „coma” am zis că asta e numele nostru de formaţie. E exact ce trebuie să fie, e la linia aia subtrie de ceva agresiv şi ceva moale. Ori o dai în rău ori în bine. E fix graniţa dintre moarte şi ceva drăguţ şi iubibil. Pe atunci nu era internet să vedem că mai sunt 1000 de formaţii Coma. Whatever, noi suntem Coma din România, de la Bucureşti, nu ne interesează ce e în afară, nu avem o problemă cu asta.

R.: Ce v-a motivat să rămâneţi împreună în toţi aceşti ani?

Dan: Am rămas împreună în proporţie de 90 %. Matei e nou venit în formaţie. După nişte discuţii cu Călin, fostul chitarist, am decis să rămânem în fromula asta. Cred că ne ţine împreună o prietenie, un drag de aceelasi tip de muzică. Suntem dificili cu toţii, dar ne-am găsit cu toţii aşa, mai degrabă complecşi, nu dificili. Asta ne-a ţinut împreună. Uite, Matei a rupt un calbu la ultimul concert şi tot e în trupă.( râde)

Matei: Se lucrează foarte bine împreună. Eu de când am venit şi am văzut cum se lucrează, din exterior la început, a fost ca un documentar. Şi acum fac parte şi eu din el. Nu e o formulă exactă modul în care lucrăm,e o formulă sufeltească. Nu facem muzica să sune într-un fel pentru că aşa e bine, e cum simţim noi şi cum ne înţelegem, cum facem legătură între ce vren să expreimam şi sunete, e ceva foarte pesonal. Dacă nu faci parte din hexagonul ăsta, e greu să îţi însuşeşti rolul.

R.: De ce aţi ales rock-ul şi nu ceva ce se vinde mai bine?

Dan: Am făcut-o din plăcere. Eu de când m-am apucat de muzică am cântat ce mi-a plăcut şi nu ce s-a cerut. Sau poate nu ştiu să fac muzică din aia. Oricum nu prea ascult, nu că aş asculta doar rock, dar asta mi-a plăcut să cant încă de la început. Mi-a plăcut Nirvana când m-am apucat de muzică. Când m-am apucat serios de muzică am hotărât că nu vreau să cânt ceva asemănător cu ce se cânta în România la momentul respectiv. Nu îmi plăcea nici Iris şi nici Holograf pe care îi respect şi îi apreciez pentru faptul că reuşesc să facă după foarte mult timp de activitate aceeaşi muzică. Noi am vrut să cântăm altceva, o muzică mai modernă, mai a timpurilor noastre. Muzica ne-a ales pe noi, nu noi pe ea. Matei, însă, care e mai tânăr, nu ştiu cum de a ales să cânte rock.

Matei: Eu e am început de prin clasa a-V-a să ascult rock. Când am venit în România prin 2000 abia apăruseră Linkin Park şi Coma la Tv . Deschideam AtomicTV şi oricare din trupele astea cântau dădeam masa la o parte şi dansam, era altceva. Că până atunci tot fusesem la Ploaia Steluţelor şi la tot felul de emisiuni din astea  are nu aveau legătură cu rock-ul. nu înţelegeam de ce muzica aia nu sună a Britney Spears sau a Andree, dar mie îmi plăcea. După, am stat în Statele Unite ale Americii opt ani şi din prima zi mi-a fost foarte clar că acolo se ascultă rock aşa cum aici se ascultă Delia. Totul sponsorizat cu rock, era new metal exact în anii aia, 2001-2002. Era on the rise peste tot numai asta. Aşa am crescut, aşa m-am dezvoltat şi după am intrat eu mai mult în rock. M-am dus către death metal şi black metal. Uşor-uşor m-am reîntors şi sunt deschis la toate acum, dar tot aşa cum a zis şi Dan, am tins către distorsul ăla, către energia aia pe care nu o avem în alte genuri.

R.: Ce sentiment aveţi când urcaţi pe scenă?
Dan: Mereu acelaşi o nerăbdare extraordinară şi o bucurie că văd că lumea e în faţa scenei. De abia aştept să fac circotecă acolo, îmi place foarte mult. Nu prea se întâmplă să nu interacţioneze publicul cu noi, însă am avut concerte şi cu trei oameni. Ultima dată la Berăria H, când erau 16 oameni, era un eveniment caritabil, nepromovat, într-un spaţiu mult prea mare. Toţi erau prieteni de ai noştri şi ne simţeam ca şi cum am face o repetiţie cu public. Noi urlam la ei şi ei la noi, s-a urcat pe mese. A fost circ. E o plăcere. Îmi place foarte mult să cânt.

Matei: Sunt destul de concentrat să nu greşesc şi nici să nu pară că stau concentrat. Nu vreau nici să dau din cap ca şi cum am venit doar ca spectator. Pentru că îmi place mult muzica, îmi mai ia mâna anapoda, dar mă gândesc şi să nu am faţa aia de concentrat. De multe ori iese ceva între. Şi mereu simt că se termină prea repede. Când începem să cântăm acusticele eu abia m-am încălzit şi când facem Stai, eu sunt gata să înceapă concertul. Totul e aşa uşor ascendent şi după strângem.

R.: Care e melodia voastră preferată?

Dan: A mea mai nou e Document.

Matei:  În mine în şoaptă îmi place mult, Cel mai frumos loc de pe Pământ, sunt mai multe, îmi plac mai mult cele cu frecvenţe înalte pentru că mă solicită mai mult, e mai interactiv. Şi Document e bună, dar la mână nu mă lasă să fiu liber. Cel mai mult îmi place În mine în şoaptă din punctul ăsta de vedere. Şi Vezi acustic, dar şi cele noi îmi plac.

R.: Care a fost prima melodie cântată împreună?
Dan: Prima melodie pe care am cântat-o împreună a fost făcută de noi sigur. Nu am cântat coveruri, sau foarte rar. Ori În mine în şoaptă ori Stai ori Ram. Sigur ştie Cătă. Are o memorie de elefant şi o să ne spună: „eram la bunica mea şi stăteam pe scaunul din dreapta”. (râde )

Cătălin: Prima melodie a fost Stai sau Ram. Eram la bunica şi ne-am întâlnit să repetăm. Ştiu că a zis Dan să facem pe două voci. Ştiu şi unde eram când am zis că aşa facem.

 

R.: Care e cel mai amuzant lucru pe care l-aţi trăit la un concert?

Dan: La turneul de anul trecut cu Bergenbier, un turneu liber, ceea ce a făcut că la concert să nu vină doar publicul formaţiei, ci şi oameni veniţi doar să vadă, ca la bâlci. Au venit din ăştia cu fuste, unii mai scuipau seminţe în timp ce se uitau la noi şi la concerte. Am obiceiul să pun ochii pe cinvea din public şi să vorbesc cu el tot concertul. Poate să fie Doamna-în-roşu, Domnul-cu-tricou-în-dungi şi tot concertul vorbesc cu ei şi îi mai întreb cum sunt, le zic să aplaude, să sare. La Craiova am văzut-o pe Doamna-în-roşu care era clar că nu ave nici o legătură cu Coma. Era toată îmbrăcată într-o rochie mulată roşie, nu scuipa încă seminţe,  cred că nu avea la ea (râde). Am văzut că e total din alt film aşa că am hotărât să vorbesc cu ea. Îi ziceam: „Doamna-în-roşu, cum va simţiţi? “, „Doamna-în-roşu, haideţi să sărim, acum ne aşezăm” şi tot continuăm aşa tor concertul. A doua zi ne-a adăugat pe Facebook. De fapt cred că pe mine, nu formaţia.  Şi mi-a scris acolo că i-a plăcut foarte mult concertul nostru şi ne-a asigurat că ne mai vedem şi la următorul concert, apoi s-a semnat Doamna-în-roşu.  Am rămas surprins când am văzut că pe wall-ul ei erau două postări cu melodiile noastre, Document şi Chip, iar următoarea era cu Florin Salam şi apoi Guţă, sau aşa ceva. Mi s-a părut tare. Adică, dude, vin oameni care nu au nici o legătură cu rock-ul şi le place ce facem noi. Why the fuck not? E bine că se întâmplă asta. Doamna-în-roşu a fost funny pentru mine.

Matei:
Mie mi s-au întâmplat mai multe înainte sau după concert pentru că în timpul cântării mai mult mă concentrez pe cântat şi după se termină. Evenetual, când se greşeşte într-un mod hazliu. De exemplu la Creative Fest eram atât de transpirat că mi-a alunecat pana şi s-a dus pe cealaltă parte a scenei. La alt concert, tot de la transpiraţie, se făcuse o blatoacă lângă mine, am călcat pe cablu şi l-am desprins. Nu se mai auzea chitara şi eu aşteptam un moment de pauză că să repar totul subtil, dar nu mai urma nici un moment în melodia Coboară-mă în Rai până la pauza pe care o aşteptăm, dar mai urmau două refrene la care trebuia să se audă chitara. Am descoperit că dacă apăsam cumva firul şi stăteam cu cotul pe el mergea. Şi i-am zis lui Dan că o să încerc să stau aşa, dar după zicea lumea că am un atac ceva(râde).  Au venit după vreo şapte oameni să mă ajute şi era super obvious că s-a întâmplat ceva. Veneau cu cabluri, cu pene, cu toate chestiile la mine şi nu am reuşit să rezolv totul în mod subtil. Şi mai e o întâmplare de când mergeam cu Bergenbier în turneu. Îmi place foarte mult să îmi iau mâncare de la McDonald’s pe drumuri lungi şi ştiam că e unul la ieşirea din Bucureşti, prin Militari. Şi am zis că ne oprim acolo, deşi eram puţin în întârziere că aveam de făcut probe. Ne-am oprit acolo şi nu aveau curent, aşa că am mers cu van-ul puţin mai în faţă, la KFC. Băieţii au zis că merg la Springtime şi am mers şi eu cu ei, sperând să îmi găsesc ceva care să îmi placă. Nu am găsit, aşa că am alergat prin toată parcarea până la KFC că să îmi iau ceva de acolo. Nu aveau curent nici acolo, iar eu eram extenuat şi le-am spus ceva de genul „Haideţi, va rog! Faceţi cumva să aveţi!”, de parcă ei aveau ce să facă fără curent electric.

R.: Cum eraţi în liceu şi ce va doreaţi atunci ?

Dan: Eu eram rocker şi înainte de liceu, dar în liceu am început să cânt. Îmi doream să ajung unde sunt acum, deşi mi se părea imposibil: să cânt în faţa oamenilor şi oamenii să îmi cânte melodiile, să fie frumos. Nu îmi doream să am job-ul pe care îl am acum, nu îmi doream nici să fiu în liceul ăla. Era un liceu economic, mi se părea că nu am nici o legătură cu profilul, dar pe de altă parte nici nu ştiam ce să fac altceva. Ştiam că îmi place rock-ul şi că vreau să cant şi vreau să învăţ să cant. Îmi doream multe femei.(râde)Prima mea notă a fost un doi la rusă. Erau câţiva profesori care voiau să îmi demonstreze că nu ştiu nimic.

Cătălin: Eu voiam să dau la liceu militar, eram convins că asta vreau să fac, până a venit tata şi mi-a zis că am de ales între liceul Sava, Lazăr sau Tonitza. Eu am ales Liceul Lazăr că ştiam trei băieţi din bloc care erau deja acolo şi inaca doi mai mici care urmau să intre tot în liceul ăsta. Am fost extrem de nepalcut surprins atât de profesorii care, din punctul meu de vedere, unii nu aveau ce să caute acolo, să practice această meserie, iar alţii erau sadici pur şi simplu. Cred că voiau să practice meseria pentru că le făcea plăcere să chinuie copii. Pe lângă asta au fost şi câţiva profesori pe care şi acum îi ţin minte. O să îi pomenesc toată viaţă, erau oameni pur şi simplu. Însă primii care îmi apar în faţă când mă gândesc la liceu sunt ăştia nasoi. Primiele mele note au fost un şase la mate, un cinci la gografie şi tot un cinci la română. Nu ştiu , Dan, de ce ai luat tu doi. Dar eu ştiu că la matematică a considerat profesorul că în loc de rezultă am pus doar o săgeata şi el nu înţelegea ce înseamnă săgeata. Rezolvasem toată lucrarea perfect, dar sărisem peste etape şi acolo îmi scădea câte 25 de sutimi. Considera că am copiat, dar eu i-am spus că am intrat al patrulea în liceu, deci nu copiasem. Nu ştiu însă al câtelea am scăpat din liceu (râde). La română e altă poveste cretină. La geografie am avut o lucrare de trei pagini în care am scris exact ce era în caiet. Însă profesorul a corectat toate cele 42 de lucrări în şapte minute, deci nici nu cred că s-a uitat pe ele. Când a zis că am luat cinci i-am arătat că am scris ce am în caiet. S-a uitat la mine şi m-a întrebat „Vrei mai puţin? “. I-am spus „Nu, mulţumesc! “ şi m-am dus la loc. Ăştia sunt profii de liceu. Îmi doream mult, de fapt eram convins că la 28 de ani o să am deja doi copii. Pe la 25 o să îl fac pe primul, la 28 pe al doilea şi că la 23 o să mă căsătoresc. Eram convins că orice aş fi făcut în momentul acela făceam doar pentru familia mea. Realitatea e alta. Am 38 de ani, abia m-am căsătorit şi acum câteva luni a apărut şi micul individ pe care îl aşteptam acum 13 ani. Pe atunci orice se întâmpla, continuam, făceam orice să nu abandonez. Tata a fost mereu contra. Spunea că primul concert a fost oribil, al doilea groaznic, al zecelea îngrozitor, dar am perseverat pentru că asta îmi doream să fac. Mi se părea mult prea interesant ceea ce se întâmplă în spatele figurilor mari pe care le vedeam şi le admiram. Voiam şi eu să gust din ceea ce se întâmplă acolo, să văd cum e. Şi uite, l-am cunoscut pe Dan şi cu ajutorul lui am ajuns undeva. Cel mai important e să nu abandonezi.

Matei: Eu am făcut clasele a IX-a, a X-a şi trei pătrimi din a XI-a în America. Restul am făcut în România la Liceul German. Scopul meu tot timpul a fost să le fac pe mama şi bunica mândre, să le dau înapoi ce simt că mi-au dat mie în a mă creşte. Voiam să fiu avocat sau ceva repectabil şi să fac muzică doar ca hobby. Nu mi-a ieşit cu desăvârşire şi acum fac muzică atât ca hobby cât şi ca profesie. Mă simt mai comod, mai în elementul meu când sunt înconjurat de oameni şi scule care au legătură cu muzica, decât dacă aş fi făcut orice altceva. Cum spune şi Dan, nu eu am ales muzica, muzica m-a ales pe mine. Am o semifrustrare că am vurt să fac muzică doar ca hobby, dar am luat totul prea în serios şi acum trebuie să încerc să mă împac cumva cu ideea asta. Din liceu nu mi s-a schimbat scopul sau gândirea, încerc să nu fiu mâhnit că nu mi-a ieşit exact ceea ce am vrut, să fiu ceva ce ar fi putut să le facă pe bunica şi mama mea mai mândre, ci să le spun că e în regulă. Muzică îmi oferă aceleaşi rezultate bune ca şi cum aş face ceva ce ele au vrut pentru mine.

 

R.: Ce influnete credeţi că aveţi asupra adolescenţilor?

Dan: Eu sper că bune, nu am avut mesaje nasoale în versuri datorită lui Cătălin. Noi propunem prin muzică lucruri mişto, cu înţeles, nu superficiale. Sper că se înţelege asta şi reuşim să trasnsmitem ce gândim şi ce creem. Ca personalitate, uite, cinci din şase nu fumează, deci e un exempul de luat.Nu ne-am propus să influenţăm într-un fel anume, ci să prezentăm ceea ce suntem prin ceea ce noi reprezentăm, să va oferim o alternativă în care oamenii să se regseasca.

Matei: Din ce am văzut pe Facebook şi din cum am văzut că sunt oamenii din faţa scenei care vor să îi întâlnească pe Dan şi Cătălin, mulţi pun accent pe versuri, pe poezie şi încearcă să desluşească  semnificaţia versurilor care îi ies lui Câtă. Eu mereu când merg cu Câtă îl întreb „Asta înseamnă cutrare?” şi el nu vrea să îmi zică. Cred că îi provoacă să îşi asocieze propriile sentimente sau problemele prin care trec în anii de adolescenţă cu versurile care sunt suficient de ambigue, să îşi găsească propriile semnificaţii sau ceva care să li se potrivească chiar dacă versurile nu sunt despre acel lucru.

Cătălin: Cum zicea şi Matei mai devreme, că vrea să dea înapoi tot ce a primit, aşa merge şi la mine. În adolescenţă m-a influenţat foarte mult formaţia The Cure care e esenţa vieţii mele. M-a surprins de fiecare dată cum pentru orice problemă aveam, găseam în ei răspunsul sau linişte sau orice căutăm, găseam acolo ceva. Ăsta a fost un lucru care m-a fascinat şi am vrut să fiu şi eu în postura aia de a oferi, aşa că am sperat să ajung acolo, nu am căutat să le spun oamenilor că eu asta vreau să fac, am căutat să fiu găsit. Preferam să nu zic nimic şi la un moment dat dacă se întâmplă, asta e. Mai important e să fii găsit decât să strigi în gura mare „Eu sunt, veniţi, căutaţi-mă!”

R.: Ce muzică ascultaţi?

Dan: Multe şi pe perioade  diferite. Eu nervul îl am de la Rage Against The Machine. Nirvana m-a influenţat la momentul în care ascultam Nirvana. Venisem dintr-o plajă din asta de Guns ‘n’ Roses şi oameni care erau foarte buni instrumentişti. Apoi am descoperit Nirvana care nu erau aşa buni instrumentişti, dar cântau mai mult decât ăia şi tot aşa. Apoi mi-au plăcut ăştia Korn, Dethtones, Tool mi-a plăcut foarte mult. Sunt mai multe, nu ştiu, ascult muzică în continuare şi descopăr chestii noi. Ascult acum Thrice. Give it a trice, gen. (râde)Şi începem de multe ori să ne certăm când mergem în maşină împreună că ăla ascultă ceva şi noi nu înţelegem ce ascultă el. Ascultăm muzică foarte diferită în formaţie, dar cu toate astea au un filon comun. Gog ascultă ceva ce noi nu înţelegem. El ascultă cel mai mult death metal.

Matei: Eu ascult tot ce înseamnă death metal tehnic din Florida, adică sunt foarte exact. Marius Volta îmi place foarte mult, Atheist, King Crimson, The Damned şi King Diamond.

R.: Cum va împărţiţi între familie şi trupă?

Dan: Cred că vrei să zici între familie, job şi trupă (râde). Pentru mine e foarte greu, dar cumva îmi găsesc drive să le fac pe toate şi nu simt neapărat că îmi e greu. Uneori când stau să mă gândesc câte fac şi  îmi dau seama câte fac de fapt nici nu ştiu când reuşesc. Uite, am şi eu un bebe de două luni şi cumva reuşesc şi cu el să mă înţeleg. E ca într-un banc: vine un bărbat la tipul înţelept de la el din sat şi i se plânge că nu are loc în casă. Tipul ăsta îl întreba dacă are oi, găini, capre, câini şi aşa mai departe. Bărbatul spune că da şi înţeleptul îi spune să le bage pe toate în casă şi să vină după două săptămâni.  Când se întâlnesc iar, îl întreabă cum e acum în casă şi el tot se plânge, spunând că e mai rău. Acum tipul îi spune să le scoată din casă şi să vină iar peste două săptămâni. Când vine iar îi spune că e mult mai bine acum, că are loc în casă. Aşa e şi la mine. Apar tot mai multe chestii şi îmi dau seama că nu ştiu cum le mai fac şi pe alea, dar le fac, intră şi ele. Dacă există pasiune faci tot ce e nevoie. Sigur, mai există şi momente când trupul nu mai poate şi pur şi simplu pici, dar reuşeşti.

Cătălin: Cred că fiecare din noi a găsit modul în care să se organizeze bine, e important să avem lângă noi persoane care ne înţeleg. Nu e uşor, dar după ultimele concerte pe care le-am avut nu m-am mai simţit obosit. Ăsta cred că e cel mai frumos moment. In 2016, la Creative Fest, am cântat cu soarele în faţă de nu mai puteam să respir după, dar la sfârşit aveam o bucurie imensă şi o stare de linişte pe care greu o mai găsesc altundeva. Vezi oameni care apreciază ceea ce faci. Munca pe care am depus-o şi sacrificiile pe care le-am făcut atâta timp au început să conteze. Se vede pe feţele lor, în reacţiile pe care le au că noi contăm pentru ei. Şi te face să realizezi că mai e un motiv pentru care exişti şi pe lângă trupa şi familie eşti şi tu ca individ. Cred că o să rămână ceva în urma noastră şi asta contează cel mai mult.

Matei: Uneori am senzaţia că îmi înşel familia cu altă familie amantă(râde). Ne vedem când facem cântece, când repetăm şi stăm până târziu. Ieri la 00:30 am plecat de aici, am ajuns acasă şi la opt dimineaţa am plecat de acasă iar. În general după serviciu facem o sesiune din asta că trebuie să lucrăm. Acasă mereu ni se zice că suntem numai la muncă sau cu trupa, dar mereu ne scuzăm că avem concerte, album sau cântece de făcut. Trupa e un fel de a doua familie sau rudele de gradul întâi, suntem foarte apropiaţi. Nu e ca un job, îţi împarţi timpul liber făcând ceva ce va rămâne, deci nu cred că pierdem timpul.

R.: Dacă ar fi să schimbaţi ceva pe Pământ, ce aţi schimba ?

Dan: Eu vorbesc ca alea de la miss (râde).Aş vrea să nu se mai certe ăştia, să fie pace pe Pământ, asta e exact ce îmi doresc. Să nu se mai certe lumea, să fie oamenii liniştiţi, să asculte muzică, să mănânce mâncare bună şi să se iubească. Asta e tot ce vreau eu.

Matei: Şi să nu se îngraşe. (Râde) Spreeding of humanity. Să fim mai atenţi la ce facem fiecare.

Cătălin: Eu aş vrea să se pună mai mult preţ pe umanitate şi simpatie. Ar trebui să avem mai mult disponibilitatea de a îi înţelege pe cei de lângă noi. Când o să începem să ne punem problema că de ce nu e bine cum parcăm şi de ce ţipă ăla la noi, o să ne dăm seama că greşim şi ăla are dreptate. Când în loc să strigăm „ce vrei mă?” o să înţelegem cu ce am greşit, o să fie un mare pas înainte. Cred că nu există disponibilitatea de a înţelege ce se întâmplă în imediata noastră apropiere, dar ce să mai vorbim de ce se întâmplă în imediata apropiere a altora.

R.: Ce planuri de viitor aveţi?

Cătălin: Eu încerc să o conving pe Maria, soţia mea, că un singur copil nu e suficient. Trebuie să facem doi. Ea a început să facă copii (râde) aşa că trebuie să continuăm. Eu mă gadenam să adopt un copil. Dar  în România asta e ceva de domeniul fantasticului. Aş înţelege dacaca statul ar oferi nişte condiţii extraordinare, dar nu oferă şi tot e foarte greu să adopţi un copil.

R.: Ce recomandaţi celor care abia au început cu muzica?

Dan: Dacă ei chiar cred că vor să facă asta, să fie ambiţioşi şi să facă muzică mişto. Poate să li se întâmple cum s-a întâmplat la noi: după 15-16 ani am reuşit să facem ceva concret. Dar nu totul de o dată, pe parcurs. Dacă au răbdare şi le place să cânte, că despre asta e vorba, să fie deschişi la minte. Să nu fie  mediocrii. Există internet, poţi să furi muzică, poţi să îţi deschizi mintea până la nişele cele mai nedescoperite.  Toţi trebue să aibă personalitate, să vrea asta cu adeverat să nu îşi propună neapărat să sune diferit ci să fie deschişi. În orice ascultă, chiar dacă sunt la o petrecere şi ascultă manele sau sunt undeva şi aud un radio care nu le place, să găsească tot ce e pozitiv în cantelcul ăla. Trebuie să fie ceva: linia melodică sau cum era tarabana aia care cânta în fundal, spre exemplu. Să nu dea skip la o melodie când nu pot şi să fie deschişi să găsească un element pe care îl pot aborda cumva .

Cătălin: Să constientizese motivul pentru care s-au apucat, să nu aibă aşteptări prea mari, să nu fie doar o joacă de weekend că atunci atât rămâne. Dacă îşi doresc lucrul ăsta cu adevărat şi sunt fascinaţi de ce se întâmplă în jurul acelui fenomen să nu se dea bătuţi. Eu m-am apucat pentru că m-au fascinat foarte mult toate poveştile din spatele figurilor mari ale oamenirii poate să fie şi oameni din muzică sau din orice ţine de artă. Sunt fascinat de tot ce a fost în spatele lor, oameni mari azi care au murit ieri în mizerie. Aceste poveşti m-au fascinat şi am vrut să văd cum e în parte aia. Pe lângă asta,lucruri lumeşti. Când am început să cânt la chitară eram foarte plăcut surpins de The Cure în care găseam un fel de a se comunica lucrurile altfel decât aveam eu în ţara mea. Vorbeau pe limba mea şi am vrut în momentul ăla ca eu să apuc să fac şi altfel de versuri în România. Am vrut ca ce fac eu să fie altfel decât ce exista atunci  la noi şi în care eu nu mă regăseam. Lăsând la o parte că o persoană pe care o uram foarte tare luase o chitară şi cânta şi toţi erau în jurul ei. Eu muream de nervi pe dinăuntru şi am zis că cant şi eu. Toate încorporate aşa. Am avut prof de chitară care a venit şi a început cu muzică clasică. Eu am zis că vreau Să cant ca cei de la Nirvana. Şi el a zis că o luăm uşor-uşor. Ştiu că mă punea să cânt o chestie spaniolă, o tâmpenie şi eu trebuia să învăţ să o cânt. La un moment dat i-am zis mamei mele, care m-a înţeles din prima secundă şi care încă e alături de mine, că nu mai vreau prof că învăţ eu. Am început să observ ce face fiecare. Şi ăsta e un lucru foarte important. Să observi ce te fascinează şi să încerci să înţelegi ce te fascinezea. Când o să înţelegi de ce lucrul ăla te fascineza aşa tare o să poţi să îl prelucrezi o şi o să poţi  să ai pretenţia să îl faci mai bine şi presonalitatea  ta o să înceapă să se contureze. Trebuei să o treci prin filtrul tău,  să înţelegi, să aduni informaţii şi la un moment dat va deveni a ta fără să îţi dai sema. Nu trebuie să fii altfel decât toţi direct că nu ai cum. Observă, adună informaţii şi o să ieşi tu altfel decât toţi fără să îţi dai seama.

R.: La ce festivaluri aţi vrea să cântaţi?

Dan: În Germania parcă era un festival de muzică rock şi acolo mi-ar plăcea. În ţară voiam la Elecric Castle şi am cântat anul acesta, deci sunt happy. Voiam de mult pentru că am fost in calitate de spectator doi ani la rând şi mi s-a părut minunat.

Matei: Mie îmi place la orice festival unde e mâncare. (Râde)

R.: Cum a fost să cântaţi în deschidere la Linkin Park?

Dan: Eu m-am bucurat. I-am cunoscut înainte să fie celebrii. Abia scoseseră albumul Hybrid Theory în 2000. Am fost cu Hefe la un concert în Berlin şi  Viena la concert la Deftones. În deschidere cântau nişte tipi care se numeau Linkin Park şi care stăteau pe acolo în nişte rulote. Am mers la ei  să îi întrebăm  dacă îi ştiu pe cei de la Deftones ca să ne semneze şi nouă nişte CD-uri şi au zis că da şi i-au cheamat imediat. Mi-au plăcut mult în concert, când am ajuns acasă am ascultat şi albumul lor şi sunau identic, era ca şi cum ar fi fost live. Logic că mulţi ani mai târziu când au devenit fucking huge şi am cântat în deschiderea concertului lor a fost drăguţ pentru mine. Mi-a plăcut.

R.: De ce toţi îl vor pe Gogoaşă preşedinte?

Dan: Are el un grup de fani care tot împrăştie bani în public, altfel nu îmi explic.(râde) Da mici bere, ce se dă la campanii electorale. Gogoaşă, recunoaşte că dai bani să zică oamenii „Gogoaşă, preşedinte!”(râde).  Nu au cum altfel, nu se poate. În videoclipuri nu apari, în fotografii nu apari, la interviuri nu vii, în oglindă nu apari (rade),  dar toţi te vor preşedinte. Ceva se întâmplă.

Matei: Pentru că toţi vor un preşedinte care e nicăieri decât unul pe care nu îl avem. Dar e inexplicabil.

[/fsn_text][/fsn_column][/fsn_row]

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *