Pământul peste s-adună

Coltul Meu

de Răzvan Băltărețu

Na, ce-o fi așa greu cu poeziile și chinuirile de talent? (E retorică, nu răspundeți.) Am reușit să înșir ceva profund aici, iar dacă mă întrebați de unde inspirația, voi spune ca dintr-un vers de la o melodie. Iar restul, lipsă de ocupație sau prea mult timp liber. Lectură plăcută!

Bombele tot cad, tranșeele sunt pline,
Zboară gloanțe, în alte părți lasă suspine.
Moartea-i doar un prieten care-o să vină
Cu săbii de oțel, la arme de foc, la săbii laser,

Toate lasă urme, modelul modern de cancer.
Mediul s-a schimbat, doctorul s-apropie,
Privirea-i înspăimântată, durerea o să fie.
Dintr-o ființă vie, omul și-ar dori să moară.

Sângele s-a scurs, a lăsat doar urme roșiatice,
Viața i s-a stins. Fără speranță, martorul tace.
Pânza de stele-i despicată de-un trasor,
Fuga-i zadarnică, curajul s-a scurs răbdător
Și speranța-și trage obloanele într-o doară.

Glonțul pleacă, lovește carnea și oasele,
Corpul lovește pământul, se aud doar salbele.
Coșmarul se scutură, dar a revenit realitatea?
Printre flori abia zăresc apusul din lumea mea.
O oprire. Dar pornesc iar. Pe umeri mă cară.

Nici definiția “nebun” nu mă mai ajută acum
Intru în camera spitalului de lângă drum.
Moartea-i doar un prieten care o să vină —

Dintr-o ființă vie, omul și-ar dori să moară
Și speranța-și trage obloanele într-o doară.
O oprire. Dar pornesc iar, pe umeri mă cară.
Clopotul bate. A bătut. Pământul peste s-adună.

Leave a Comment