Teen Press 
Slujba a început, coșciugul este așezat pe catafalc deja, câteva persoane lângă el. Liniștea cuprinde biserica mică, doar traficul orașului se mai aude slab de undeva de-afară prin zidurile groase. Preotul își face datoria, dascălul umple cu vocea lui încăperile și zgâlțâie pânzele de păianjen de prin colțuri. Lacrimi grele se scurg din ochii celor prezenți. Mă ridic speriat de unde stăteam întins, costumul îmi încurcă mișcările sau așa am senzația. Ciudat, dorm? Mă desprind de sol, plutesc în aer, visul pare frumos, mă simt ușor, dar privesc în jos și îmi văd corpul lăsat tot pe catafalc, într-un sicriu lăcuit. Nu înțeleg ce se întâmplă, mă duc mai aproape, pășesc, dar parcă nu calc pământul. Văd florile, sicriul, fața albă și pregătirile de înmormântare. Un strigăt, un ultim țipăt, dar nimeni nu-l aude. Nu vreau să plec încă… dar se pare că deja am plecat.
Sicriul e așezat pe buza gropii. Toți sunt strânși în cerc să-l vadă pentru ultima dată pe cel mort. Îi critică în gândul său că i-au pus bani în costum, îi critică pentru că fac toate obiceiurile, dar îi iubește pentru că sunt toți acolo. Capacul se pune, dispare și chipul lui sub câteva scânduri care acum sunt bătute în cuie. O mână de pământ aruncată peste el, apoi mai mult și mai mult, și treptat dispare cu totul sub pământ. Lumea rupe rândurile, pleacă spre casă, iar umbra lui este purtată acum undeva în stânga, traseul parcă fiind deja stabilit.
Văd oameni disperați, imploră ca cerșetorii de la metrou, văd cruzime în jur, parcă vreau mai mult. Și în starea asta imaterială vreau să văd starea umană pură, văd violență și parcă nu-mi ajunge, vreau s-o administrez eu altora. Un sentiment ciudat mă face să cred că sunt în Iad, dar sunt și confuz, sigur n-am mai fost pe aici. Văd mila oamenilor exploatată și pedepsele aplicate lor. De ce îmi sunt arătate toate astea? Tunelul nu se mai termină, întunecat este, dar văd totul clar, precum vede o pisică noaptea. Văd viitorul, omul dispare de pe Pământ și ciclul evoluției se reia din nou, iar în acest film continuu mereu îmi văd faptele vieții mele. Filmul general este cu actori, oameni, care se tot schimbă între ei, dar viața intră în acest curs ca momentele publicitare. Vreau să mă opresc, dar caruselul ăsta nu are frâne. Port un monolog cu mine, îmi dau replici, răspund, măcar am umorul să mă încălzească aici. Ciudat, dar îmi imaginam Iadul puțin mai cald, sau poate nu simt eu căldura. Asta-mi mai lipsea, să fiu nesimțit și pe lumea asta. Gata, mi-a ajuns, vreau și Raiul. Gândul nu îmi este îndeplinit de nimeni, parcă aș fi singur. Văd o explozie, sunt bombele nucleare, văd iradierea oamenilor și descompunerea lor în urma valului atomic, se pare că am văzut din nou sfârșitul omenirii.
Sunt oprit, tot nu văd nimic, dar treptat se conturează o forță care îmi oprește mișcările, are o putere mare asupra mea. Ești tu, Doamne? mă trezesc întrebând. Nu, sunt doar agentu’ de curățenie. Normal că sunt Dumnezeu, că doar eu te pot controla atât de bine. Îmi vin în minte întrebări mii pe care să i le adresez, dar nu știu cât de bine ar fi. Vrei să spui ceva? Nu, doar mă gândeam la diverse. Ah, și acum minți, și mă minți tocmai pe Mine! Din tonul lui nu cred că am făcut ceva bine. Vrei răspunsuri? Vino după mine. Camera e mică, dar plină de cărți. Uite, toate sunt scrise de mine pentru fiecare dilemă. Aprofundează-le și continuăm când termini. Stai, vreau să știu ceva: Cum am murit? De ce? El zâmbește, pregătește un răspuns, dar nu m-aș fi așteptat la ce a venit. Cum ai murit? Simplu, n-ai mai trăit. De ce ai murit? Pentru că ai fost prea fraier să nu te ferești de autobuzul care venea. În gând îmi spun: “Asta mai lipsea, un Dumnezeu cu simțul ironiei!”.
