Zapada e… aceeasi

de Ioana Dumitru – colaborator
foto: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

Ninge, ninge cu fulgi mari, pufoşi şi nici nu vrei să te gândeşti că peste 5 minute începe ora de chimie, în care, cel mai probabil ţi se va vorbi în chineză (să nu se înţeleagă greşit… nu din cauza doamnei profesoare). Deci, revenind la ce ne interesează… aşa, eşti afară, fulgii te acoperă şi se înfierbântă pe obrazul tău cald, parcă „răcorindu-ţi“ roşeaţa pomeţilor. Nu mai auzi zgomotul maşinilor care trec necontenit prin faţa liceului, îţi simţi parcă urechile copleşite de atâta linişte şi te imaginezi într-o poveste.

Dar, într-o fracţiune de secundă te trezeşti pe jos, cu gura plină de zăpadă şi udă peste tot. Realizezi târziu că au fost iarăşi „iubiţii“ tăi colegi care au o plăcere sadică (şi o rapiditate de „Zuperman“) să te îndese cu zăpadă pe unde apucă. E o „minunăţie“ să simţi cum ţi se scurge pe spate (şi nu numai) o găleată de apă (la propriu) ce-şi are provenienţa din bulgării bine construiţi de „artiştii“ noştri.

După ce muge vaca (adică după ce sună acel minunat „clopoţel“ – aşa face la noi… parcă muge vaca), culoarul de la intrarea în liceu este asemenea unei defilări pe podiumul din Paris; toată lumea (aia deşteaptă, care a stat înăuntru) râde sau, în cel mai bun caz, spune compătimitor „Aoleu! Săraca/ul!“. Nu ştii dacă să râzi de felul în care o spun sau să-ţi porţi în continuare statutul de victimă. „Săracii“ arată groaznic în urma operaţiei de frecare (v-o spun din experienţă proprie). Rezultatul îmbulzelii din tramvaie sau cel al unei bătăi cu perne este a mia parte din consecinţele tragice pe care le poate avea acest fenomen fizic, iar dacă nu eşti destul de precaut/inspirat să-ţi iei haine de schimb, poţi deja să-ţi faci scutire medicală pentru cel puţin o săptămână.

Totuşi, hai să privim partea plină a paharului; e greu, dar nu imposibil.
Nu e aşa că e frumos când ninge de sărbători? Când ieşi afară şi zăpada-ţi ajunge până la genunchi şi te apuci însufleţit (ca un copil care abia a primit jucăria dorită de la Moşu’ şi e nerăbdător s-o „probeze“) să faci un maaarree om de zăpadă. Şi ce mândru te simţi când îl vezi aşa de impunător. Şi ai striga în gura mare că e al tău, că tu l-ai făcut, aproape uitând că ai trecut de 10 ani şi că, vezi Doamne, nu ţi se mai potrivesc treburile astea.

Sau când împodobeşti bradul şi afară ninge. Sau când ieşi seara, după şcoală, la patinoar şi luminile, şi zăpada, şi fulgii mari… Parcă ai vrea să le ţii numai pentru tine, să nu-i laşi şi pe alţii să trăiască momentul, să-ţi ia din bucurie.

Mie, una, sărbătorile şi atmosfera de iarnă îmi aduc aminte de copilărie, de timpul ăla în care nu mă gândeam nici că trebuie să învăţ la „nu ştiu ce“, nici că trebuie să-mi încarc bateria telefonului. Îmi aduc aminte de o vreme liniştită, pură, inocentă în care nu mă chinuiam să demonstrez nimic nimănui, ci doar eram eu însămi, fără să-mi dau seama. (Acum, în unele momente, trebuie să mă chinui să nu mă pierd în tumultul lumii, care vine şi te ia fără să te lase să răsufli).

Aşa, una peste alta, zăpada este mereu aceeaşi. Dacă e bună sau rea… asta depinde numai de viziunea ta!