Viata de noapte pe care nu o voi avea


Viata de noapte pe care nu o voi avea

de Luiza Butoi – colaborator
foto: Simona Lenghel

Am mai scris articolul ăsta de câteva ori. De fapt mint. Am mai scris articolul ăsta o dată. Mint din nou. Am mai scris doar o părticică din el şi asta de muuult. Mi-a luat ceva să-mi dezleg toate funiile care mă ţineau strânsă de o foaie A4 dintr-un laptop doar pentru că nu puteam scrie ceva a doua oară – mi se pare absolut chinuitor – şi rămăsesem fără idee.

Încă sunt fără idee.
Doamna Donovetsky – profesoara mea de română – mi-ar spune să scriu despre asta: despre faptul că nu ştiu despre ce să scriu.
Eu nu am viaţă de noapte. Nu încă. Nu mă interesează de ce spun ceilalţi sau ce gândesc când eu o spun atât de uşor, de în doru’ lelii, dar chiar nu am nicio viaţă de noapte. Cel puţin nu una care este observată ori analizată de către cetăţenii urbani din afară.

Viaţa mea de noapte constră într-un somn de cam vreo patru, maximum cinci ore. În restul timpului nopţii ori citesc, ori scriu, ori desenez. Uneori pictez.

Mi se pare un păcat capital să dormi atâta timp. Un timp de genul zece ore dormite e o pierdere totală de orice. Cred că DaVinci spusese că mintea noastră doarme o treime din viaţă. Atunci ar trebui să facem ceva ca să ne-o dezvoltăm. Sunt o tocilară? Poate. Ei, şi? Eu am câteva vise la care aspir şi pe care nu le voi dezvălui niciodată aici, în această revistă, iar pentru a le atinge am nevoie de multă informaţie. Trebuie să citesc mult, să ştiu multe detalii, să ştiu războaie, artă, fizică, tot ce s-ar putea şti. Cu toate acestea, şcoala nu te lasă să faci aceste lucruri.

Oamenii te mint des. Ni se spune că liceul şi şcoala în general sunt făcute pentru a ne ajuta, pentru „a ieşi oameni“. Acest fapt nu este ceva palpabil, ceva relevant. Este o minciună gogonată. De mult timp şcoala nu te mai lasă să ajungi un om mare. Cum poţi tu să înveţi pentru şcoală, să ieşi afară, să-ţi desfăşori activităţi extraşcolare, să înveţi cu adevărat pentru tine, să citeşti mult mult mult, să faci ce îţi place şi să şi dormi? Poate cineva să facă toate aceste lucruri? Eu îmi dau jos pălăria celui care spune sincer un „da“. Acela va fi un om adevărat. El va schimba atât România, cât şi lumea toată. Acel om va aduce pace şi idee. El ne va salva.

Dar am deviat de la subiect. Viaţa mea de noapte… Viaţa mea de noapte pe care nu o voi avea şi nici nu o am şi nici nu am avut-o. Cea pe care şi-o imaginează fiecare dintre voi când spune asta. Cea care apare în filmele americane, cea care apare în cele englezeşti. Viaţa de noapte pe care o auzi la colegul de bancă sau la mătuşa ta. Cea pe care nu o ai sau cea pe care o ai şi nu ţi-o doreşti. Sau cea pe care o ai şi ţi-o doreşti.

Viaţa mea de noapte e moartă pentru voi, adolescenţii care mergeţi afară şi beţi bere, dansaţi, discutaţi ore întregi despre diverse, gen muzică, ultimii nervi ai dirigăi, văcuţe pictate, cărţi poate ş.a.m.d. Dar eu ce să fac? Eu nu am şi sincer nici nu-mi doresc o astfel de viaţă. Eu vreau să citesc, să învăţ ce mă interesează şi să pictez. Mi-e dor de o pânză, de o câmpie simplă şi naturală, de pensule subţiri cât genele de pelican şi groase când gâtul ce se îndoaie al unei lămpi elastice. Mi-e dor de o bucurie a vieţii*, de un impresionism nou şi, în cele din urmă, de ceva speranţă nemuritoare.

Şi cred că toţi ar trebui să simţim sau să vrem ceva de genul.
„Nu am viaţă? Bine. Nu-mi pasă.
Îmi iubesc neviaţa.“

*referire la cartea „Bucuria vieţii“ de Irving Stone, care ilustrează viaţa pictorului Vincent van Gogh.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *