Subeditorul Redactiei 
– Mai avem mult? Am obosit de la atâta alegătură. Şi toate beţele astea peste care trebuie să sărim… şi poteca asta care mă înţeapă în labe, nu mai… am obosit…
– Potaie, aici nu e ora de plimbare să te opreşti când ai chef. Trebuie să ajungem la vizuină cât mai repede.
– Nu ai mai alergat niciodată prin oraşul ăla al vostru?
– BA DA! IEŞEAM ÎN FIECARE A ŞASEA ZI ÎN PARC! Alergam după minge, alergam după beţe, alergam după alţi câini!
– Parc, ce e ăla parc?
– ĂĂĂĂ… e ca un fel de poieniţă verde, cu poteci frumos netezite pe centru şi cu scânduri pe care oameni stau şi cu copaci pe ici pe colo.
– Îmi pare rău să te anunţ, dar pe aici nu vei da de prea multe poieniţe, nici de poteci bătătorite frumos. Aşa că îmi pare rău pentru labele tale de orăşean, dar va trebui să te obişnuieşti, altfel te lăsăm în urmă să te mănânce Pătaţii
– Mai avem mult? Am obosit de la atâta alegătură. Şi toate beţele astea peste care trebuie să sărim… şi poteca asta care mă înţeapă în labe, nu mai… am obosit… .
– Nu mai e mult, aproape am ajuns.
– AOLEU POTAIE, e a cincea oară când te impiedici.
– Îmi.. îmi pare rău, e foarte întuneric, nu văd deloc pe unde merg…
– Ochii lui încă nu sunt obişnuiţi cu întunericul şi nici nu cunoaşte mirosurile de aici. N-are cum să se orienteze. Stai liniştit, în curând va ieşi luna şi te va ajuta puţin.
– Am ajuns! Ţine capul jos potaie şi încearcă să nu atragi atenţia asupra ta. Poate ai noroc şi ajungi în faţa Căpeteniei în patru labe.
– Hmmmm, ce avem noi aici?! Băieţi, de când se livrează cina pe propriile-i picioare? V-a fost lene să-l târâţi până aici?
– În orişşşeee caz, pare gusstosss! N-am mai ssssavurat de mult carne fffragedă!
– AOLEUUU, VAI DE BLANA MEA! – TERMINAŢI! NU E NICIO CINĂ! E PRIETENUL MEU! A fost abandonat de stăpâni. L-am găsit pe teritoriul nostru. L-am adus aici ca să stea cu noi.
– Prieten… n-am… n-am mai avut niciodată un prieten…
– E prietenul TĂU??!! HAHAHAHA!!! De când a devenit vizuina noastră adăpost pentru potăi abandonate??!!
– Eu tot cred că e gussstosss!
– Juniorule, ţi-am spus că nu va fi bine primit…
– Nici nu se pune problema să rămână aici, nu e de-al nostru. O să ne râdă Pătaţii până la sfârşitul iernilor dacă află că am adus printre noi o potaie de la oraş!
– SĂ PLECE!
– SĂ-l MÂNCĂM!
– NU-L PUTEŢI MÂNCA!!!!
– LINIŞTEEEEEEEEEE! CE E CU SCANDALUL ĂSTA?! Vi se aud urletele şi mârâiturile până în partea cealaltă a pădurii.
– Căpetenie, Coadă-Gri împreună cu Ochi-Negru au adus o potaie de oraş în vizuină.
– Hei, amice, nu mă băga în treaba asta, a fost ideea juniorului, eu am vrut să-l las legat de copac!
– E adevărat, Coadă-Gri?
– Da. Stăpânii lui l-au lăsat singur legat de un copac. Aşa că l-am scăpat de acolo şi l-am adus aici.
– ŞI CARE PARTE DIN PLANUL ĂSTA ŢI S-A PĂRUT O IDEE BUNĂ? TREBUIA SĂ-L LAŞI ACOLO, DACĂ AŞA I-A FOST SOARTA!
– Nu puteam să-l las acolo. Ar fi murit!
– Şi crezi că faptul că l-ai adus aici va schimba ceva??!!! Uite-te la el. UITE-TE CÂT E DE COCOLOŞIT! Cine crezi că va avea grijă de el. E clar că nu ştie să vâneze sau să supravieţuiască în pădure. Nu ştie mirosurile, nu ştie să vâneze, nu ştie să se ferească de pericole. Mai devreme sau mai târziu va fi omorât. Pur şi simplu, i-ai prelungit agonia. Nimeni nu are timp să stea după el. Îi voi cruţa viaţa, dar trebuie să plece!
– Dar, Căpetenie…
– NICIUN DAR, ASTA E DECIZIA MEA FINALĂ!
– DAR, TATĂ!
– Tată…?! Eşti fiul Căpeteniei??
– Tată! Niciunul dintre noi nu s-a născut gata de supravieţuire. Dar de când suntem pui, învăţăm să vânăm, învăţăm mirosurile, învăţăm potecile, învăţăm să ne ascundem în tufişuri.
– Asta e ceva diferit, Coadă-Gri. Aceia sunt puii noştri, sânge din sângele nostru. El e o poiate spurcată de oraş. Nu e din neamul nostru.
– ŞI DE CE AR CONTA ASTA? Are tot patru labe, tot o coadă, tot două rânduri de colţi. De ce nu ar putea să înveţe să vâneze, de ce nu ar putea să se obişnuiască cu pădurea? De ce n-ar putea să rămână cu noi? Chiar tu spui că puterea unei haite sporeşte cu fiecare lup.
– Exact, sporeşte cu fiecare LUP!
– Te rog tată, promit eu să am grijă de el, să-l învăţ tot ce trebuie să ştie, să-l învăţ să se descurce.
– Domnule… domnule Căpetenie… Dacă nu vă supăraţi… Eu nu doresc să devin unul de-al vostru. Sunt sigur că stăpânii mei se vor întoarce de dimineaţă după mine… sper… Probabil au fost grăbiţi… sau s-a întâmplat ceva… Dacă… dacă îmi permiteţi să petrec noaptea aici, promit că de dimineaţă voi pleca singur… şi mă voi întoarce la copacul unde m-au lăsat stăpânii
mei, să-i aştept…
– Crezi că vei găsi drumul înapoi?? Şi ai impresia că stăpânii tăi se întorc după tine??!! Uite-te pe cine vrei să protejezi, Coadă-Gri! Uite-te la el! Nu ştie nici pe ce lume trăieşte şi nu înţelege nimic din jurul lui. Exact ca un orăşean. Are impresia că le ştie pe toate, deşi toată
lumea în jurul lui îi spune că nu e aşa.
– Tată, mâine o să îl duc eu înapoi şi va înţelege! TE ROG!
– Coadă-Gri… eşti o sursă constantă de dezamăgire pentru mine! Foarte bine! Poate sta aici la noapte! Dar de dimineaţă nu vreau să-i mai văd coada spurcată aici! Şi nu va primi nimic de la nimeni! Este responsabilitatea ta şi numai a ta. Şi să ştii că este ultima prostie pe care ţi-o
tolerez! Cei care sunt de gardă să treacă la posturi! Iar restul la culcare! Am făcut destulă gălăgie cât să trezim toţi urşii din teritoriul nostru!
