Dacă ar fi să căutăm în DEX definiţia cuvântului „valoare“, am găsi următoarele definiţii: „însuşire a unor obiecte, fapte, idei, fenomene, de a corespunde necesităţilor sociale şi idealurile generate de acestea“/„suma calităţilor care dau importanţă unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen.“
Cu toate acestea, ce înseamnă în cuvinte puţine, „să ai valoare“? Swag? Nu. Valorile reprezintă, din punct de vedere social, acele însuşiri care stau la baza caracterului unei personae – de exemplu, familia, prietenia, educaţia. Valorile nu trebuie confundate cu principiile, care sunt nişte repere în viaţa personală sau profesională, care ghidează o persoană spre un anumit ideal.
Conform unor cercetări de prin 2009 ale Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, românii apreciază în ordinea asta: familia, munca, religia, timpul liber, prietenii. Uitându-mă pe site-ul fundaţiei Dinu Patriciu, am găsit printre articolele despre copii supradotaţi, bursieri şi formulări pompoase, un text în care se făcea referire la valorile pe care părinţii îşi doresc să le transmită copiilor. Astfel, 97% dintre părinţi îşi doresc să le transmită copiilor bunele maniere, 81% speră să le inducă celor mici credinţa religioasă, 61% au votat independenţa, 53% au votat supunerea şi 52% susţin imaginaţia şi altruismul.
Se observă că împlinirea intelectuală nu face parte din listele de mai sus. De asemenea, în toate formulările întâlnite până acum, se spune că românii „apreciază“,„îşi doresc să inducă“, dar nicăieri nu apare „românii acţionează prin X mod în sensul promovării valorilor pe care le susţin“. Se observă că bunele maniere, credinţa religioasă şi supunerea sunt mai presus de altruism, de educaţie, de unde se poate contura modelul copilului „ideal“ imaginat de societate, viitor cetăţean: naiv, umil, dar cu imaginea exterioară a unei persoane manierate şi independente.
Copiii înşişi se ghidează dupa modelele vedetelor pe care le văd zilnic la televizor, astfel încât valorile pentru ei se modelează în funcţie de idolii lor, când, de fapt, valorile ar trebui să fie baza formării caracterului, nu invers. Comparativ cu alte ţări din zonă, valorile precum credinţa religioasă şi supunerea au fost votate într-un procent mai ridicat de către români.
În timp ce părinţii îşi propun să le transmită copiilor aceste calităţi, majoritatea adolescenţilor şi tinerilor români se gândesc la bani, distracţie şi popularitate, când vine vorba de valori.
Este interesant modul în care românii consideră credinţa religioasă ca fiind una dintre valorile de importanţă majoră, însă această credinţă se concretizează mai mult prin donaţii, care să arate că românul are bani, sau prin construirea de biserici, decât prin manifestarea iubirii faţă de aproape, faţă de alţi oameni. Iar altruismul se concretizează prin faptul că faci un bine, în sensul că faci un lucru drept, privit din punct de vedere justiţiar, nu pentru că aşa crezi tu că trebuie să faci. Este accentuat faptul că trebuie să fii într-un fel pentru că aşa te vrea societatea, nu pentru că trebuie să îţi afirmi personalitatea şi individualitatea.
Societatea, cel puţin cea a tinerilor nu iubeşte tocilarii. La televizor, oamenii care sunt mediatizaţi au bani pentru că sunt vedete, pentru că sunt fotbalişti sau pentru că au soţi bogaţi. Nu suntem obişnuiţi să auzim sau să vedem în media despre nunta fizicianului sau despre rochia profei universitare de matematică la nu ştiu ce eveniment monden – ar fi cu totul atipic. Tocilarii sunt, prin urmare, nişte fraieri, pentru că valorile lor nu sunt inspirate din valorile showbiz-ului românesc.
Practic, o persoană nu are nevoie să gândească, nu trebuie să înţeleagă că e mai mult înconjurată de oameni cu pseudovalori, decât cu valori, iar statutul social nu e o valoare. În condiţiile în care cuvintele pe care le folosim ca să denumim valori nu coincid cu exprimarea practică a lor, mai pot fi considerate valori?