Teen Press Tulburarea Disociativă de Identitate (pe care o vom denumi în continuare DID, după echivalentul englezesc Dissociative Identity Disorder) se caracterizează, fundamental, „prin prezența a două sau mai multe stări de personalitate distincte” (DSM-5, Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale).
Fiind deja familiarizat cu DID, atunci când un prieten mi-a povestit despre sistemele (termen folosit pentru descrierea persoanelor diagnosticate cu această condiție) cu care a intrat în contact, nu am putut să nu profit de oportunitate și, cu ajutorul lui, am reușit să intervievez două tinere sisteme din SUA: Jayden (împreună cu Sebastian) și Oliver (împreună cu Cat, Jules, Shadow, Anna și gemenii).
Ce este DID?
„Pe vremuri, DID era cunoscută ca Tulburarea de Personalitate Multiplă (n.r. până în 1994), dar denumirea a fost schimbată deoarece personalitatea poate fi ajustată în funcție de context, însă identitatea nu este o alegere. DID apare ca o reacție în urma traumelor din copilărie, în care identitatea se rupe oarecum în fragmente, care apoi devin persoane distincte.”, spune Oliver, una dintre identitățile (pe care le vom numi altere) cu care am discutat.
Cum și de ce apare?
Teoriile existente susțin că această condiție apare la copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 8 ani. Din cauza traumelor ce pot surveni ca abuzuri fizice, verbale, sexuale sau neglijare, identitatea în formare disociază și astfel apare un nou alter unic, ce vine în ajutor pentru identitatea gazdă (prima identitate formată sau identitatea ce folosește corpul frecvent – de exemplu, Jayden). Toate amintirile legate de traumă aparțin alterelor, astfel gazda își poate continua viața netulburată. După apariția condiției, scindarea poate avea loc la orice vârstă, în momente traumatizante, determinând existența a 43 (în cazul lui Jayden), respectiv „peste 50” (în cazul lui Oliver) de altere diferite.
Cum ajută fiecare alter sistemul?
Din discuțiile pe care le-am avut cu cele două sisteme, am identificat 3 roluri principale pe care alterele le îndeplinesc: protector, persecutor, îngrijitor (caregiver).
Protectorul (spre exemplu, Oliver) preia controlul asupra corpului în momentele stresante, traumatice și duce la bun sfârșit sarcinile pe care alte identități nu le pot finaliza.
Persecutorul (un exemplu ar fi Shadow, cu care nu am interacționat) este deseori perceput drept scandalagiu, dar asta nu înseamnă că este neapărat agresiv.
Îngrijitorul (spre exemplu, Cat) preia controlul în cazul în care gazda suferă de anxietate, depresie și îi este dificil să se îngrijească de corp. Poate interveni pentru a asigura nutriția sau igiena personală. „În cazul nostru, nu avem probleme cu igiena personală, exceptând Jules. Jules e dezgustător. Cat se ocupă doar de mititei sau nou-veniți”, spune Oliver.
Mititeii (Littles) „sunt practic copii, bazați pe faptul că nu am avut o copilărie prea bună. Au curiozitatea specifică unui copil, știu cam tot ce știe un copil. Chiar mai mult, pot avea la fel de multe informații despre lume precum avem noi. Presupun că sunt o metodă de adaptare la toate amintirile lipsă din copilărie”, spune Jayden.
Cât de mult pot interacționa alterele între ele? Există limitări?
„Nu cred că există limitări. L-am menționat pe Jules, cel dezgustător. De fapt, o să mă căsătoresc cu el. Suntem un cuplu. Există relații în headspace”, spune Oliver. Headspace-ul este un spațiu virtual creat de creier, unde alterele pot interacționa. În funcție de sistem, headspace-ul diferă; pentru cele două sisteme este vorba despre o casă pe un deal înconjurată de pădure, unde fiecare alter dispune de propria încăpere, respectiv o casă bine compartimentată, în funcție de subcultura punk (i.e. goth, crust punk) de care aparține alterul. În cazul celor două sisteme cu care am discutat, alterele experimentează senzații, pe care Jayden le descrie ca fiind „asemănătoare celor din lumea reală, dar știu că nu sunt reale. E mai degrabă un proces cognitiv, nu unul senzorial”.
Cum este interacțiunea cu lumea exterioară?
În timpul discuției, atât Jayden, cât și Oliver mi-au descris interacțiunea lor cu lumea folosind aceeași analogie: o mașină. Cel care conduce mașina controlează corpul (proces cunoscut drept fronting). Poate exista cineva pe „locul din dreapta”, care observă ce se întâmplă, dar nu are control direct asupra acțiunilor (cofronting). Schimbarea „șoferului” are loc într-un moment de disociere voită sau involuntară.
În contextul interacțiunii cu lumea exterioară, Jayden spune că poate folosi disocierea drept mecanism de adaptare, înăbușindu-și simțurile când situația o cere (i.e. o arsură). Mai mult, în funcție de alterul care controlează corpul, anumite funcții biologice se schimbă. Pe lângă scrisul de mână unic și inflexiunile proprii, nivelul de zahăr din sânge se poate schimba pe parcursul zilei. „În ianuarie, corpul ne-a fost diagnosticat cu diabet, dar în funcție de cine controlează corpul, nivelul de zahăr din sânge se poate schimba drastic. Am fost sceptic la început, dar notăm într-un caiet nivelul de zahăr de 3 ori pe zi”, spune Jayden. Pentru Oliver, vederea diferă în funcție de alterul care folosește corpul. În sistemul lui, există un alter care este orb. Respectivul nu poate vedea nici în headspace, nici în lumea reală.
Chiar mai mult, alterele au talente și interese diferite. Unele altere sunt pasionate de arte plastice, altele de actorie sau de informatică, iar Jayden e pasionat de electronică. În cazul sistemului din care face parte Oliver, majoritatea alterelor pictează, dar fiecare alter are un stil aparte.
Curios de schimbările ce pot apărea în interiorul sistemelor, am întrebat:
Ce se poate schimba la un alter? Mititeii pot crește?
„Nu toată lumea înaintează în vârstă, dar gemenii da. Odată ce au împlinit 17 ani, sunt considerați maturi, dar Anna (n.r. o altă mititică) nu a crescut. De asemenea, putem regresa dacă experimentăm mai multe traume și asta s-a întâmplat de câteva ori cu gemenii”, spune Oliver.
În același context am aflat de existența fenomenului cunoscut drept split, care poate apărea în urma experiențelor traumatizante. Astfel, un alter se rupe în fragmente. Aceste fragmente pot sau nu pot deține un spectru complet de emoții, iar din experiența lui Oliver am aflat că gazda „s-a rupt” în două bucăți (ce nu dețin un spectru complet de emoții). Cele două altere rezultate sunt foarte diferite, unul prezentându-se drept o ființă neumană (cu numele de Shadow), dând dovadă de multă agresivitate, pe când celălalt alter este de obicei foarte trist.
Există tratament? Se pot reintegra alterele într-o singură identitate?
Nu există nici un tratament disponibil. Există terapie de reintegrare, dar de multe ori poate răni mai mult decât poate vindeca.
Așadar, ce am învățat? Că mai avem foarte multe de învățat.
Deși am discutat mai bine de două ore cu Jayden și Oliver, am rămas cu foarte multe întrebări. Care e procesul biologic din spatele DID-ului? Cum procesează creierul alterele ca fiind entități separate? De ce există headspace-ul? Cum leagă headspace-ul (dacă leagă) alterele între ele? Sunt multe întrebări la care nu avem răspuns. Încă.
Deci, cred că singurul lucru pe care îl putem face acum, când știm atât de puțin este să dăm dovadă de compasiune și răbdare. Să înțelegem că vorbim despre niște simpli oameni. Sau, mai degrabă, despre adevărați supraviețuitori.
Text: Nicușor Simionescu
Imagini: Costea Alexandra
