Traiesc in Romania. Iar asta ma deprima

de Raluca Băceanu – redactor
foto: Ioana Muntean – fotoreporter

Cu chiu, cu vai plec spre liceu. Vremea nu îmi surâde, plouă, bate vântul, cerul stă îmbufnat.
Ca de obicei, plec cu o oră înainte de a începe orele, fiindcă e fapt ştiut şi recunoscut că atunci când dă o ploicică, traficul devine şi mai infernal decât în mod normal.
Mă înarmez cu nervi de fier, dar ploaia are grijă să îi ruginească înainte de a urca în troleibuz.

Abia îmi găsesc un loc, undeva în spate, lângă geam, ca să nu fiu ridicată de cineva. Nu am timp să mă bucur, că la nici o staţie, o femeie la vreo 60-70 de ani pare zguduită din toţi rărunchii de un acces violent de tuse şi, puteam să jur în momentul respectiv, că îşi dă duhul. Mai în faţă se aud râsetele unor liceeni. Dacă lor chiar li se pare amuzant…

Troleibuzul mai înaintează vreo cinci staţii şi se opreşte într-un ambuteiaj. Chiar acolo urcă doi copii şi încep să cerşească. Le ştiu ,, discursul“ pe dinafară, de trei ani de când merg pe aceeaşi rută, cu acelaşi troleibuz; iar la fel ca mereu, oamenii nici nu îi bagă în seamă.

Privesc pe geam încercând să mă detaşez de tot ce se întâmplă în troleibuz şi văd un moşuleţ cum se chinuie să meargă cu un cadru amărât, cu doar trei picioare. La un moment dat se împiedică sau, mai bine zis, uită că acel cadru are doar trei picioare şi se apleacă periculos de mult în faţă. Am tresărit ca electrocutată, iar lumea din preajma mea îmi aruncă priviri reci şi jignitoare. Moşuleţul merge mai departe…

Încerc să îmi scot din minte imaginea omului şi să mă gândesc la altceva, dar sunt iar trezită la realitate de lătratul asurzitor al unei haite de vreo opt câini ce aleargă un boschetar.
Nu am timp să văd ce se întâmplă fiindcă troleibuzul pare să fi scăpat de ambuteiaj, iar acum goneşte spre centru.

Într-o intersecţie, o maşină trece pe roşu şi taie calea troleibuzului. Apoi, totul se petrece într-o fracţiune de secundă: zgomotul lung al claxonului, eu, dându-mi seama că stau cu genunchii prea aproape de scaunul din faţă şi că, probabil, voi avea rotulele zdrobite dacă pune şoferul o frână bruscă.
Când reacţionez, realizez că troleibuzul merge mai departe fără ca nimic să se fi întâmplat.

Răsuflu uşurată că mai am doar o staţie. Îmi fac loc printre oameni ca să cobor, îmi pun ghiozdanul în spate, iar cineva mă împunge dureros în coaste. Ceva la ordinea zilei deja, aşa că nu mă mai sinchisesc să văd cine e. Oricum, nu m-ar ajuta.

Chiar când coboram, şoferul închide uşile şi aproape că mă prinde, dar mă strecor şi îmbârlig o înjurătură patetică. În van însă.

Deşi ajung la liceu cu întârziere, profa nici nu mă bagă în seamă. Mă îndrept spre bancă şi încerc să mă concentrez la lecţie. Dar, degeaba…