Teatrul este pentru toti

de Laura Zadunaischi – redactor
foto: Ion Mateș – fotoreporter

De foarte mult timp auzim că tineretul nu mai merge la piese de teatru, preferă un film la cinema sau acasă. Însă avem de-a face cu un paradox, deoarece teatrele sunt pline în ciuda sondajelor care întristează lumea culturii. Există acea categorie de persoane care nu se îndepărtează de artele vechi, dornică de cel puţin o piesă de teatru pe lună.

Un sondaj realizat de CURS în 2007 a ajuns la concluzia că 90% din români nu se duc la teatru, deşi biletele se vând din plin. Misterul a fost oarecum rezolvat, există mai multe posibilităţi printre care amintesc: cei 10% rămaşi sunt cei care mai dau năvală la casa de bilete şi faptul că mersul la teatru a devenit o practică mondenă pentru o parte mică, dar importantă, a fost suficient cât să acopere acel procent imens.

La noi se întâmplă fenomenul ca foarte mulţi studenţi la actorie sau oameni care cunosc persoane din lumea teatrului, să fie prinşi de a vedea piese. Acest lucru este normal, să fii actor înseamnă să studiezi fenomenul în mişcare; să fii apropiat de cineva care este actor înseamnă să îl susţii pe scenă şi, prin urmare, să te duci la teatru. Este vorba de susţinerea venită din interior care permite funcţionarea mecanismului. Foarte mulţi intră gratuit pe baza legitimaţiei de student sau elev, ocupând cele câteva locuri care mai rămân libere printre rândurile de spectatori. Şi aici se dă un adevărat maraton. Am păţit-o, m-am numărat printre mai mulţi înghesuiţi în faţa unei tanti care ne număra să vadă dacă mai e loc şi de noi, era nevoie de încă zece, dar cine a ascultat-o? Mulţi am alergat până în sala de teatru şi am fost peste 20 care s-au strecurat „incognito“, vă asigur. Printre ţipete s-a „făcut“ cultură.

Asta se întâmpla şi pe vremea lui Ceaşcă, desigur cu diferenţa că atunci teatrul se mânca pe pâine de o majoritate covârşitoare, în lipsa altor distracţii şi a unei televiziuni sărace în divertisment, aproape non-existente. Asta nu înseamnă că toţi îşi doresc cu orice preţ să vadă o piesă acum. Mai degrabă avem de-a face cu un public gata să vadă orice se dă pe moca. Prin diverse legături, mi s-a întâmplat şi mie să mă strecor astfel la o piesă, neştiind nici măcar titlul ei. Se întâmplă şi fenomenul ăsta. Dar chiar şi aşa mai creştem acel 10% fără să vrem, pentru că de teatru nu ai cum să nu te îndrăgosteşti. Revii şi dai bani pe bilet a doua oară.

Pentru cei care însă doresc să vadă cu adevărat o piesă, nu există nici o piedică, nici măcar preţul piperat al biletelor. Aici este vorba de interesul mare pe care îl au în faţa culturii. Setea de cultură este frântă, din păcate, de era internetului, care îţi permite să şezi comod în fotoliul tău acasă şi să piratezi un film. Dar un film nu este acelaşi lucru cu o piesă de teatru, ar trebui să se facă diferenţa. Încărcătura emoţională se transmite de la actori la spectatori, în mod direct, pentru că nu este mijlocită tehnic.

Teatrul nu este pentru oricine, se zvoneşte des această falsă vorbă. Nu este adevărat, teatrul este pe toate gusturile, prin urmare este pentru toţi. Ca licean, poţi să optezi între o comedie, o dramă şi orice alt gen de piesă. Există teatru de pantomimă, nu doar cel vorbit, te poţi mula după preferinţe, dar doar descoperind. Între piese clasice care îţi lărgesc orizontul când vine vorba de literatură sau istorie, între adaptări care aduc ceva avangardism şi te fac să digeri mai uşor o piesă clasică, există şi acele piese inspirate din lumea modernă şi apropiate de un film psihologic.

Starea pe care ţi-o lasă o poveste derulată pe o scenă este unică, doboară orice film 3D sau 4D. Teatrul nu îţi stoarce creierii, dimpotrivă el te motivează, îţi oferă inspiraţie şi te lasă cu ceva. Te lasă cu un gest, cu o replică spirituală şi de cele mai multe ori cu învăţăminte care te lasă mut, pentru că se aplică şi în viaţa curentă.