Există însă în spectacolul meu un tâlc ascuns ce transcende miza socială din textul lui Bertolt Brecht sau pe cea satirică a ,,originalului’’ scris de John Gay: statutul omului de teatru, spune Răzvan Mazilu, regizorul musicalului Opera de trei parale , în prefața programului.
Opera de trei parale nu este o piesă deloc convențională, totul de la poveste până la personaje ieșind din tiparele oricărui cunoscător și iubitor de teatru. Tocmai originalitatea aceasta absurdă îi conferă musicalului de la Teatrul Excelsior grandoarea fără limite pe scenă.
Opera de trei parale spune povestea unui cap de bandă de infractori (super cool?) din Londra secolului al XIX-lea, pe numele său Mackie Şis, care căsătorindu-se cu fiica celui mai puternic om de afaceri de la acea vreme, devine prada supremă a orașului. Lucian Ionescu se află iarăși în pielea personajului principal al unei piese de teatru, dând iarăși dovadă de o carismă criminală și de versatilitate, tocmai prin impersonarea atât de reuşită a lui Macheath. Fiind o satiră asupra societății, Opera de trei parale îl aduce în centrul poveștii pe marele om de afaceri Jonathan Jeremiah Peachum, CEO-ul unei companii care angajează oamenii străzii să… cerşească… în stradă… dar pe salariu! Mihai Mitrea interpretează acest rol atât de bine încât am simțit fiori pe șira spinării, în unele momente dorința sa de a-l condamna pe Mackie Şis contorsionându-i fața într-una înspăimântătoare, înnebunit parcă de ambiție și ranchiună. Am rămas plăcut surprinsă la auzul vocilor Mariei Alexievici (Polly Peachum) și Anei Udroiu (Lucy), voci de soprană ce conferă dimensiune titlului piesei. Trebuie menționate și Mihaela Trofimov care, în rolul lui Jenny Speluncă, a avut o cădere nervoasă spectaculoasă, și Mihaela Coveşeanu, care a jucat-o pe alcoolica noastră preferată, Celia Peachum. Despre cine îmi doresc însă să vă povestesc cel mai mult este Dan Pughineanu, omul care m-a surprins total în interpretarea rolului lui Marlene, naratorul întregii opere. Poate vi-l amintiți drept Lucas, iubitul lui Wednesday, din Familia Addams, însă ce face acest actor pe scenă în timpul acestei piese nu se compară cu n-i-m-i-c. Un personaj autentic, un drag queen cu gen necunoscut, o apariție la costum, pe tocuri, cu perucă și joben, Marlene ne introduce în poveste, apoi recurge la a sta într-un colț al scenei în permanență, asistând împreună cu publicul la întreaga şaradă. Aptitudinile de mim ale lui Dan Pughineanu se vedeau de la cel mai îndepărtat loc din sală, expresiile lui faciale din timpul actelor făcând toate scenele să pară cu atât mai hilare și mai absurde cu cât el se mira, se strâmba sau încerca să intervină, nescoțând un sunet în tot acest timp. Dar și atunci când vorbea, vorbea cu publicul, vorbea într-o manieră fantastică, având un fler și un stil nemaipomenit de sarcastic, de ironic și, în același timp, de ușor de adorat. Am rămas de-a dreptul şocată de cât de mult a putut să îmi placă un personaj care nici nu făcea direct parte din poveste, dar care era de fapt lipiciul acesteia. Marlene este un fel de Gossip Girl al Londrei din anii 1800. Ȋntreaga distribuție mi-a plăcut la nebunie și mi-a fost tare drag să îi urmăresc pe actori etalându-și talentul.
Nu pot lăsa costumele minunatului Răzvan Mazilu să treacă nemenționate. Pe lângă faptul că a regizat și a coregrafiat întregul spectacol, Răzvan Mazilu a făcut și costumele, care, fără absolut nicio rezervă, sunt baza musicalului. Vestimentația și machiajul spun tot ce trebuie știut despre personaje….și unde mai pun ca sunt niște piese absolut geniale. Pe partea de regie, momentele în care actorii coboară de pe scenă (spun asta aflându-mă în primul rând) fac spectatorul să se simtă cumva mai apropiat de piesă și îți încălzeşte cu adevărat sufletul să îți vezi actorii preferați atât de aproape, în timp ce aceștia joacă. Cântecele mele preferate au fost Jenny Speluncă, însoțit de un moment spectaculos, cu Polly ca punct principal, și Cântec de armată, avându-i pe Macheath și Tiger Brown (Mircea Alexandru Băluță) în centru.
După cum am citat și în introducerea aceste recenzii, Mazilu a spus că, pe lângă tema principală, aceea de a fi om cu toți oamenii și de a trata toți oamenii ca pe oameni, musicalul în această rendiție face referire și la situația actuală a teatrului din întreaga lume. După aproape 2 ani de spectacole restrânse, actorii se simt mult mai discriminați decât de obicei, arta lor fiind neglijată în mare măsură pe timpul pandemiei. Se vede clar în jocul actorilor din Opera de trei parale, din efortul pe care l-au depus în crearea acestei producții și prin faptul că este prezentă majoritatea distribuției teatrului pe scenă în această piesă, că există ceva acolo, mult mai personal decât orice scenariu, ce ei vor să transmită publicului. Nu mi-am dat seama în timpul spectacolului decât de această pasiune cu care ei jucau și m-a marcat și mai mult musicalul, astfel realizând motivul durerii lor decât după stingerea reflectoarelor și analizarea atentă a programului. Şi finalul? O reprezentare a faptuluică teatrul este un pansament pentru suflet.
Opera de trei parale este un musical de la care nu aveam absolut nicio așteptare, neștiind nici măcar despre ce este vorba în piesă. Însă mi-a atras atenția de la primul sneak peak și știam că trebuie să-l văd, instinctele mele de fan al teatrului muzical nedând greș nici de data aceasta. Mergeți să-l vedeți pe 27, 28 mai sau 9 iunie la Teatrul Excelsior pentru că NU trebuie ratat. Și poate când aṣteptați în foaierul teatrului să intrați în sală, vă întâlniți și cu Filch, cel mai nou angajat al Prietenul Milogilor.
Text: Maria-Bianca Dumitru