Problema societatii moderne

problema societatii moderne

problema societatii moderne

de Raluca Băceanu – redactor
foto: Elena Nica – colaborator foto

Plimbă-te pe stradă. Opreşte-te puţin şi observă oamenii. Toţi par teleghidaţi precum nişte roboţei către un „ceva“. Priveşte-le chipul. Încearcă să le vezi emoţiile. Încearcă mai tare. Dacă reuşeşti, vei vedea că indiferent cu ce „mască“ au plecat prin oraş, alţii sunt de fapt. Se vede. Este clar că toţi ascund ceva: teama de respingere, teama de a fi ridiculizat, teama că ceva nu e în regulă cu ei. Sau sunt prea adânciţi în gânduri pe care nici ei nu le înţeleg şi vor doar să se uite pe unde calcă, adică au privirile adânc fixate pe asfaltul denivelat al Capitalei.

Încearcă, asta dacă ai curaj, să opreşti o persoană pe stradă. O femeie, un bărbat, nu contează, dar vei vedea că reacţia mai mult ca sigur va fi aceeaşi: se va încrunta, ori îşi va arcui sprâncenele în semn de uimire, dar şi de sarcasm totodată. Nici nu intri bine în vorbă cu cineva că imediat se activează un „scut de ironie“.

Indiferent ce îi vei spune persoanei în cauză, nu se poate ca tu să nu fii văzut precum un pericol, precum ceva suspect, precum un nebun sau o nebună.

Şi chiar dacă nu încerci tu personal acest „experiment“, poţi să te gândeşti la cazurile cu acei indivizi ce împart diferite fluturaşe pe la metrou pe la Universitate şi în alte puncte importante din Capitală. Cu siguranţă că şi ţie ţi s-a întâmplat să mergi mai departe şi să laşi individul în cauză cu mâna întinzându-ţi fluturaşul, fără ca măcar să vezi cum arăta.

Ce-i cu indiferenţa asta? Ce e cu sarcasmul? Şi, mai îngrijorător, de ce ne temem atât de mult unii de alţii?

Eu îi zic instinct de conservare sau individualism, uneori pur şi simplu indiferenţă ori sarcasm.

Deşi ne leagă apartenenţa la aceeaşi specie, poate aceleaşi preocupări şi valori, ne tratăm unii pe alţii precum nişte duşmani. Am devenit fiinţe ostile, nu mai ştim să ajutăm, ne-am transformat în nişte creaturi care nu mai privesc în jurul lor spre nimeni.

Teleghidaţi de cine ştie ce treburi, cu mintea spălată de mizerii de zi cu zi, amărâţi de mai ştiu eu ce drame sufleteşti. Până la urmă prinşi în noi înşine.

Să mai ieşim din noi din când în când. Dar mă întreb… oare om găsi ceva dincolo de sine? Sau e doar un gol imens pe care îl putem umple tot cu… propriile probleme?

Grea decizie. Voi ce aţi face? Aţi încerca măcar?…

Recommended Articles

1 Comment

  1. Eu merg, intr-adevar, foarte serioasa pe strada. Parca nici nu vad oamenii din jur, dar de fiecare daca cand cineva doreste sa vorbeasca cu mine… le zambesc si le raspund parca as fi cea mai fericita persoana, desi poate imi traiesc in constiinta drama proprie. Oamenii, in ziua de azi, nu stiu sa faca diferenta. Cei din jur nu au nici o vina, ca tu suferi, sau iti este frica sa fii refuzat. Pana la urma si ei au problemele lor. Tocmai de aceea solutia este constientizarea acestui lucru, apoi ajutarea semenilor tai, indiferent de cultura lor.

    P.S. eu le iau fluturasii :)) cat de des imi permit. Uneori trec prea repede pe langa ei, si nu le pot lua.

Leave a Reply

Your email address will not be published.