Teen Press 
foto: Olivia Mihale – fotograf
De când lumea şi Pământul, oamenii s-au împărţit în credincioşi şi necredincioşi, iar prima categorie, în mai multe subcategorii. În afara conflictelor de ordin public, această divizare poate crea probleme şi în viaţa personală, mai precis în căsătorie.
Unele voci spun că diferenţa de credinţă sau lipsa acesteia, în cazul unuia dintre parteneri, conduce la incompatibilitate între cei doi. Spre exemplu, dacă unul dintre parteneri vrea să se ducă în fiecare duminică la slujbă, iar celălalt nu, asta poate rezulta într-un conflict sau o distanţare nedorită, dar greu de evitat.
De asemenea, unii oameni pretind că partenerul lor i-ar putea desconsidera pe baza opiniei religioase, iar aici putem folosi chiar faimosul citat din Petre Ţuţea: „Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba“- asta poate forma un zid de nedărâmat între cei doi. Intransigenţa în ceea ce priveşte întemeierea unei familii de către persoanele incompatibile din punct de vedere spiritual este accentuată de potenţialul apariţiei unei situaţii dificile în cazul copiilor . În mod evident, copilul unui astfel de cuplu ar fi supus confuziei la fiecare discuţie pe temă religioasă sau, mai ales, de sărbători. Acest lucru ar crea un disconfort cu care unii oameni nu ar fi dispuşi să trăiască. Ei sunt de părere că diferenţa de opinii dintre părinţi poate avea un efect negativ asupra copilului. Relaţia acestuia cu părintele de ideologie diferită ar putea fi afectată sau, mai rău, se tem că le-ar putea fi diminuată credibilitatea, întrucât ideile prezentate de părinţi sunt în contradicţie.
De cealaltă parte, este tabăra optimiştilor. Ei sunt de părere că se poate convieţui în acest mod, susţinând că diferenţele religioase nu sunt o piedică reală într-o relaţie. Nu este preferinţa religioasă la fel ca alegerile în materie de mâncare? În ceea ce priveşte personalitatea, este religia un element definitoriu? Mai mult decât atât, este ea oare un element de care se ţine cont într-o relaţie? Optimiştii, printre care şi eu, consideră că sub nicio formă. Conform unora, credinţa este un prilej pentru a da lumii cea mai bună variantă a ta, dar şi o sursă de determinare. Chiar dacă practicile sunt total diferite, până la urmă, scopul este acelaşi, doar mijloacele fiind altele.
Deci, toate religiile au o bază comună. În contextul educaţiei religioase a copiilor, soluţia, prin prisma celor deschişi la astfel de relaţii, este de a le prezenta ambele puncte de vedere, de a-i lăsa să ia contact direct cu ambele forme de manifestare. Totodata, trebuie să le acorde liberatea de a-şi alege singuri calea, atunci când se poate spune că alegerea a fost făcută cu discernământ. Cu alte cuvinte, copilul va alege în momentul în care înăuntrul lui se manifestă problema conştiinţei religioase.
O variabilă crucială a acestei dileme este nivelul de tradiţionalism în ceea ce priveşte practicile religioase ale fiecăruia. Cu cât acesta este mai ridicat, cu atât creşte riscul ca partenerul să se simtă agasat de obiceiurile religioase ale consoartei. Totuşi, un nivel ridicat de tradiţionalism oferă copilului o exemplificare mai amplă şi îl familiarizează cu practicile respective, facilitându-i alegerea, întrucât are o abundenţă de informaţii pe baza cărora să o ia.
Aşadar, se pare că problematica religiei apare mai mult la nivel de practici decât la nivel ideologic. Cu alte cuvinte, nu suntem afectaţi atât de tare de ceea ce gândeşte cel de lângă noi, cât de forma sub care se manifestă şi de cât de mult îşi doreşte să ne impună şi nouă asta. Este acesta un impediment peste care nu putem trece sau unul pe care comoditatea ne face să nici nu-l încercăm, pornind de la premisa că ar fi imposibil?
