Mi-am pus piedica

mi-am pus piedica

mi-am pus piedica

de Alexandru Tudosoiu – redactor
foto: Cătălina Cosma – fotoreporter

De câte ori v-aţi pus ceva în minte, ceva ce părea nebunesc, imposibil, de neîndeplinit? Probabil că de multe ori, sau măcar aţi visat la aşa ceva. Avem un număr imens, e normal, suntem fiinţe visătoare. Dar, şi fiţi sinceri!, de câte ori aţi dus până la capăt acel lucru? De câte ori v-aţi îndeplinit cel mai nebunesc vis sau, pur şi simplu, un vis? Ei, de câte ori a scăzut numărul? Cam de prea multe ori, nu-i aşa?

Sunt multe motive pentru care nu ne putem îndeplini diferitele ţinte pe care ni le propunem: că e vorba de noi, că e vorba de alţii sau de natură sau că, la naiba, karma! De mult prea multe ori ne împiedicăm de ceva şi, dacă reuşim, ne împiedicăm iarăşi. Şi atunci ce facem? Ne oprim, ne gândim şi ne convingem pe noi înşine că am înnebunit, că ce vrem noi să facem nu o să se întâmple niciodată. Şi renunţăm, mai devreme sau mai târziu.

Trist, dar adevărat.

Vreţi să vă spun un secret? E mic-micuţ, dar contează mai mult decât vă puteţi imagina. Gata? Here we go… NU există limitaţii! Stop, nu aruncaţi încă cu pietre! Ascultaţi-mă până la sfârşit. Nu există lucruri pe care să nu le putem îndeplini. Absolut nimic. În lumea în care trăim astăzi, nu există limitări exterioare. Ups! Nu există limitări exterioare, dar cele… interioare?

Puteţi să mă credeţi pe cuvânt sau puteţi să mă faceţi cel mai mare mincinos din lume, dar singurul lucru care ne limitează suntem noi înşine. Noi suntem cei care decidem, în cele din urmă, ce ne permitem şi ce nu. Noi suntem cei care tragem linie şi spunem: „Gata, până aici am putut să merg!“. Noi, noi, noi! Nu tata, nu mama, nu profesorul, nu tanti Miţa de la colţul străzii. Noi suntem de vină pentru eşecuri, pentru visurile pierdute, pentru speranţele alunecate în aşa-zisele „gânduri nebuneşti, copilăreşti“. Şi de ce să pierdem atâtea speranţe, de ce să împiedicăm împlinirea propriilor visuri? De ce ne legăm de mâini în faţa unui lucru şi începem să miorlăim că nu putem, că nu există aşa ceva, că sunt doar copilării? Pentru că ne e frică!

Ne e frică de drumul pe care trebuie să-l parcurgem până acolo, de obstacole şi de probleme. Ne e frică că o să ne pierdem undeva pe drum, ne e frică că lumea o să ne judece. Ne e frică de faptul că poate acel drum nu este ce ne trebuie, că poate nu e posibil să atingem acel ceva. Cel mai trist, însă, este faptul că totul, dar totul, este doar în mintea noastră.

Noi ne imaginăm, noi ne amăgim, noi cedăm şi, în final, tot noi ne lamentăm. Noi suntem proprii noştri duşmani. Gândiţi-vă la asta!

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *