Diablo III – a meritat asteptarea?

games 63 (30)

de Cătălin Petran – tehnoredactor-şef

Puţini sunt cei care nu au jucat sau care nu auzit de Diablo – celebrul joc care a fermecat şi a distrus mouse-urile multor generaţii de gameri, celebra interfaţă cu două globuri colorate, poziţionate în colţurile ecranului, care te absorbea pentru câteva ore bune (cel puţin). Îmi amintesc şi acum vremurile în care eram prea mic pentru a înţelege exact cum funcţionează un calculator, dar ascultam atent poveştile bătrânului Deackard Cain şi mă uitam fermecat cum taică-miu îşi umplea inventarul cu poţiuni de viaţă şi tragea adânc aer în piept înainte să coboare la nivelul 15 şi să apese maneta care îl elibera din cuşcă pe primul Diablo.

Diablo I a fost unul dintre cele mai bune jocuri făcute vreodată. Niciun joc din prezent nu a reuşit să reproducă măcar parţial atmosfera catacombelor de sub micuţul orăşel Tristram. A fost jocul care a introdus stilul gothic în cultura gameristică. A introdus sistemul de „skill-uri“ şi cele trei clase care au ajuns baza oricărui RPG (role playing game) decent. La aproape 20 de ani de la lansare, încă ocupă locul I pe celebrul site dedicat jocurilor pe calculator, GameSpot.

games 63 (1)

Diablo II a venit şi a dus lucrurile la un alt nivel. Deşi nu a reuşit să recreeze în totalitate atmosfera predecesorului său, Diablo II a introdus multe elemente noi în joc. Şapte clase (iniţial cinci), sistem de „multy-player“ şi grafică demnă de secolul XXI (la vremea aceea), au făcut din Diablo II un succes total. Toată lumea îl juca, oamenii se adunau şi pierdeau nopţile omorând împreună hoardele răului, sperând că vor obţine o bucată de echipament mai bună. Erau aşa-zisele „good old times“ în care trebuia să munceşti serios ca să capeţi un topor mai de Doamne-ajută. Ca orice joc lansat de Blizzard, nu a fost impecabil de la început. Însă „patch-urile“ şi expansiunea „Lord of Destruction“ au rezolvat aproape toate problemele şi bug-urile. Tot în vremurile acelea, cei de la Blizzard încă se pricepeau să „echilibreze clasele“, lucru pe care în ultima vreme îl fac din ce în ce mai prost.

După mai mult de zece ani de aşteptare, speranţe şi rugăciuni, urmaşul modern al celor doi titani a venit să-şi revendice moştenirea. Dar oare se va ridica la înălţimea aşteptărilor?

Diablo III – multora nu le-a venit să-şi creadă ochilor când l-au văzut pe rafturile magazinelor. Ca fost jucător de World of Warcraft, sunt obişnuit cu tot ceea ce le poate pielea celor de Blizzard. Cunosc noţiunea lor de „soon“ (în curând), adică un moment aflat undeva între prezent şi sfârşitul timpului, cunosc şi percepţia lor asupra termenului de „joc gata de lansare“, de aceea nu am fost foarte surprins când am citit primele impresii după lansare. Majoritatea conţineau cuvântul acela englezesc, din patru litere care începe cu „f“ şi se termină în „uck“. Ţin să precizez că eu l-am jucat cam la un an după lansarea iniţială. În acest interval, au fost adăugate multe elemente, precum „Auction House-ul“, nivele „Paragon“ şi sistemul de „monster power“, elemente care practic au făcut jocul… „jucabil“.

games 63 (11)

Hai să vedem totuşi cu ce se mănâncă acest joc atât de aşteptat. În primul rând, aşa cum îi stă bine unui joc modern, are nevoie de o conexiune de internet şi de un cont de Battle.net pentru a funcţiona. Bineînţeles, totul pentru a reduce efectele pirateriei şi pentru a-i proteja pe „săracii“ producători. Ce înseamnă asta? Ocazionale deconectări cauzate de căderea serverelor sau a conexiunii la internet (ce farmec ar mai avea jocul, dacă nu ar cădea serverul chiar în mijlocul luptei cu boss-ul final?!) .

După ce ai trecut de interfaţa de logare, ce te întâmpină oare…? Păi, meniul de creare a personajelor, bineînţeles. Unii dintre voi vor fi probabil dezamăgiţi de lipsa totală a opţiunilor de personalizare a eroului. Există în momentul de faţă o aparentă competiţie între producătorii de RPG-uri cu privire la profunzimea detaliilor. În unele jocuri, poţi să setezi absolut orice, de la grosimea sprâncenei stângi, până la circumferinţa gleznei drepte. Diablo III nu pierde vremea cu astfel de detalii insignifiante. În afară de clasa, numele şi sexul personajului, nu poţi modifica nimic. Fiecare personaj este identic cu cel de lângă el. Probabil că la un MMORPG această uniformizare nu ar fi dat deloc bine, dar în cazul de faţă, având în vedere că nu te întâlneşti cu alţi eroi decât în „multi-player“ nu este deloc o problemă. Reversul monedei este faptul că poţi să-ţi botezi eroul cum vrei tu. Nu va mai trebui să petreci ore bune gândindu-te la un nume, deoarece primele 30 care îţi plăceau erau deja luate. Şi nici nu vor mai exista celebrele nume cu numere sau cu litere dublate sau triplate „Thor0345“, „Legooooolas“ etc. De asemenea, în „multi-player“ apari în „party“ cu „username-ul“, nu cu numele personajului.

games 63 (15)

Am pomenit mai devreme de clase. Care sunt acestea? Să le luăm în ordinea „greutăţii“. În centru, ca de obicei, inegalabilul, inconfundabilul şi insurmontabilul Barbar. Da, acelaşi Barbar din precedentele jocuri ale seriei, acest vestigiu musculos, care întâi dă şi apoi pune întrebări. Barbarul a rămas fidel stilului său de luptă. Este acelaşi măcelar necruţător. Majoritatea abilităţilor sale au fost moştenite de la străbunicii săi, binecunoscutele „Leap attack“, „Cleave“, „Wirlwind“ şi să nu uităm de celebrele strigăte. Aşa cum probabil vă imaginaţi, poate mânui tacticos orice fel de obiect contondent sau ascuţit, de la săbii şi topoare până la coase şi bâte. Nu se împacă prea bine cu arcurile şi cu arbaletele, deoarece are obiceiul să le rupă când încearcă să le întindă, însă este foarte dibaci în aruncatul suliţei.

Cel mai eficient mod de a folosi un Barbar este de a intra în mijlocul unui număr cât mai mare de adversari şi de a lovi până nu mai mişcă nimeni. Barbarul rămâne cea mai bună clasă când vine vorba de „stress management“. Este o clasă de „melee“ pur. Ca de obicei, nu vă va dezamăgi şi îl veţi iubi la nebunie.

Continuând în ordinea popularităţii, ne oprim în dreptul „Wizard-ului“. Acesta este fostul magician, mag, vrăjitor, scamator – cum vreţi să-i spuneţi. Este dotat cu bine-cunoscutul arsenal de bile-de-foc, fulgere, vârtejuri, ploi-de-gheaţă şi multe alte vrăji şi forme de manipulare a energiei şi a elementelor primordiale.

Este priceput în mânuirea baghetelor magice (ce chestie), a bastoanelor lungi („staff“ ), dar se descurcă şi cu unele săbii şi alte arme mai grele („two-handed“). Magul este o clasă care avansează mai greu, este dependent de echipament, dar odată ce este echipat cum trebuie, devine mai puternic decât majoritatea claselor aflate la acelaşi nivel.

games 63 (17)

Până acum am vorbit despre o clasă pur „melee“ şi una bazată 100% pe magie. Cum stăm cu partea de „ranged“. În Diablo III reprezentantul acestui stil de luptă, poartă numele de „Demon Hunter“. Numele nu este foarte sugestiv, deoarece, practic, toate clasele vânează demoni, însă această clasă are un stil aparte. Este o clasă care se bazează exclusiv pe arcuri şi arbalete. O nouă adiţie în Diablo III, specială pentru această clasă, este arbaleta pentru o singură mână. Practic, „Demon Hunter-ul“ poate să facă „dual-wield“ cu anumite arbalete. Acest lucru îţi permite să jonglezi mai uşor cu armele, pentru a ajunge la o configuraţie cât mai bună. Aşa cum vă imaginaţi, atacurile lui constau în săgeţi îngheţate, otrăvite, aprinse, dar dispune şi de un arsenal de capcane şi abilităţi de evaziune atât de necesare stilui său de luptă.

Un „Demon Hunter“ este destul de greu de mânuit. Inamicii trebuie încetiniţi prin plasarea strategică a capcanelor, iar apoi trebuie omorâţi până să ajungă prea aproape de erou. Dacă situaţia „se încinge“ prea tare, un triplu „back-flip“ sau o „tsukahara“ vă vor scăpa de probleme.

O clasă nouă, care are un stil inconfundabilul este „Witch Doctor-ul“. Acest vraci amazonian este destul de fargil, de aceea preferă să stea mai în spate şi să admire cum lighioanele chemate de el din adâncul junglei se descotorosesc de inamici. Pe lângă talentele de îmblânzitor, vraciul este foarte priceput în blesteme şi în otrăvuri. Are acces la câteva piese de echipament exclusive: măşti „voodoo“, cuţite „ceremoniale“ şi statuete în formă de şarpe. Deşi Blizzard-ul se jură că vraciul nu este un fel de „Necromancer“, cu alt machiaj, mecanica de luptă este aproximativ aceeaşi. Se trimit câinii/liliecii/golemii în faţă, se aruncă câteva blesteme de pus monştrii pe fugă şi se asezonează totul cu câteva săgeţi otrăvite.

games 63 (19)

O nouă clasă cu adevărat deosebită este Călugărul („Monk“). Acesta nu este în niciun caz copia Paladinului, ci este ceva cu adevărat nou. Călugărul este un maestru al Artelor Marţiale, care luptă folosind doar mâinile şi picioarele. El vine dintr-un ţinut îndepărtat, unde confraţii săi de ordin se închină la 1001 zei. Toate abilităţile sale sunt bazate pe combinaţii de pumni sau „kick-uri“. Abilităţile mai speciale constau în invocarea zeilor, care vor pogorî un „clopot“ de lumină distrugătoare asupra inamicilor (nu e o metaforă, chiar cade un clopot din cer!) sau într-o serie de atacuri succesive foarte rapide: „Seved-Sided Strike“ (cei care aţi văzut „Kill Bill“ puteţi să vă imaginaţi despre ce e vorba). Călugărul dispune, de asemenea, de nişte „mantre“ (un fel de aure) care îi oferă diverse bonusuri, precum şi câteva abilităţi de „healing“ şi „shielding“.

Poate mânui toate armele convenţionale (săbii, securi, măciuci), atât de o mână, cât şi de două mâini, dar armele specifice clasei sale sunt „Fist Weapon-urile“. Acestea sunt un fel de mănuşi sau de „boxuri“ care se ataşează pe pumni şi fac toate loviturile mai puternice. În luptă, nu există nicio diferenţă între folosirea unei asemenea arme şi a unei săbii normale (dacă au caracteristici identice), dar animaţiile din joc sunt mult mai expresive.

O altă armă specifică Călugărului este „daibo-ul“ – un fel de baston foarte lung, întărit la capete. Ca şi la celelalte clase, alegerea stilului de „dual-wield“ sau folosirea unei arme „two-handed“ aduce cu sine avantaje şi dezavantaje.

games 63 (21)

Ok… am pus în balanţă avantajele şi dezavantajele fiecărei clase, ne-am ales un nume memorabil pentru erou şi am apăsat butonul de „start game“.

Înainte să comentăm grafica, aş vrea să vă povestesc despre interfaţa jocului. Aceasta conţine aşa cum am precizat şi în începutul articolului, binecunoscutele globuri de resurse, aflate în colţurile ecranului. Cel roşu reprezintă punctele de viaţă rămase şi, aşa cum sugerează, când daţi cu „mouse-ul“ pe el, dacă ajunge pe zero, sunteţi morţi. Globul opus reprezintă resursa de bază pentru folosirea abilităţilor şi în funcţie de clasă poate fi: „Fury“, „Arcane Power“, „Hatred/Discipline“, „Mana“ sau „Spirit“.

Ca de obicei, butoanele sunt foarte puţine, şi nici cele prezente nu sunt folosite foarte des. Pentru folosirea abilităţilor, există o bară specială care suportă patru abilităţi activate prin butoane de pe tastatură şi două abilităţi asociate butoanelor „mouse-ului“. Deplasarea eroului şi interacţionarea cu mediul înconjurător se fac exclusiv cu „mouse-ul“. Aşadar nu s-au schimbat prea multe faţă de vechile versiuni. Deşi este un joc nou, îţi creează din start o senzaţie de familiaritate care este binevenită, deoarece simţi că ştii deja ce ai de făcut şi nu trebuie să înveţi de la zero cum să mânuieşti jocul.

games 63 (23)

Probabil că vă întrebaţi dacă o să pomenesc odată ceva despre grafică. Grafica este specifică stilului Diablo. Se vede că s-a lucrat mult la ea. Cei de la Blizzard s-au străduit să aducă jocul cât de cât în standardele actuale, au fost inserate pe ici pe colo peisaje drăguţe, cascade spumoase, hăuri infinite, copaci cu frunzuliţe multe, însă, dacă vă aşteptaţi la o experinaţă în genul „Far Cry 3“, „Skyrim“ sau „Call of Duty: Black Ops 2“, veţi fi dezamăgiţi. Grafica nu este punctul forte al jocului şi nici nu ar trebui să fie în cazul de faţă. În mare parte, acţiunea se petrece în catacombe, hrube şi cripte, aşadar predominant locuri întunecoase. Dacă schimbaţi o armură sau o cască, se vor observa alte detalii pe erou. Există, bineînţeles, şi armele cu flăcări, cu „aure“ strălucitoare, care „beculesc“ frumos în întuneric sau cu briz-brizuri care le fac mai impunătoare, dar opţiuni precum un zoom care să îţi permită să vezi în detaliu tatuajul în formă de cap de dragon, de pe gamba stângă a Barbarului nu veţi găsi. Grafica este atât cât trebuie. Sare sânge destul când omori monştri, norii de gaz toxic sunt foarte vizibili şi bine definiţi, „boşi“ au ţepi, dinţi, coarne şi ce elemente mai vreţi voi, iar lava arată ca lava. Este o grafică de bun simţ, care nu scade deloc sub standardele actuale, dar care aduce exact ceea ce se cere pentru jocul acesta. Totul arată foarte bine şi pe un monitor de 22″ şi pe un laptop de 15″.

Nici „storyline-ul“ nu aş putea spune că este punctul forte al jocului. Toate evenimentele au ca punct de plecare căderea unui meteorit. Şi unde putea să cadă un meteorit? Aţi ghicit! Fix peste catedrala de lângă Tristram. Şi cine se afla oare în catedrală fix în momentul acela? Exact, matusalemicul Deckard Cain. Aşadar, ca reprezentant de vază al ordinului din care faci parte, eşti trimis să vezi care-i faza cu meteoritul acela.

Jocul te aruncă în acţiune fix la marginea orăşelului New Tristram, care este foarte aproape de catedrala blestemată (deoarece oamenii, speriaţi de scheletele care se ridicau noaptea din mormânt şi se plimbau prin cimitir, au decis că este de ajuns să îşi mute aşezarea 200 de metri mai la sud de râu). Acolo, afli de la populaţia locală că „bătrânul acela nebun“ iar a dispărut şi te simţi obligat să pleci în căutarea lui. Povestea are mai multe întorsături şi este interesantă, însă este şi uşor previzibilă. Oricum, nu cred că veţi avea răbdare să urmăriţi mai mult de o dată toate „cutscene-urile“ şi filmuleţele.

games 63 (26)

Dar până la urmă care este punctul forte al jocului? Ei bine, din punctul meu de vedere, cel mai important aspect al unui joc este „gameplay-ul“, iar aici Diablo III face ce ştie mai bine să facă un Diablo. Până la urmă, nu te joci Diablo nici pentru poveste, nici pentru grafică, te joci ca să omori monştri.

Gameplay-ul este de nota zece. Modul în care funcţionează abilităţile eroilor, modul în care te atacă monştrii, diversitatea lor, sistemul de avansare în nivele, totul este îmbinat aproape perfect. Nu există sentiment mai plăcut decât atunci când ai terminat o hoardă agresivă de „sectanţi“ şi înainte să te apuci de adunat obiectele aruncate pe jos, stai o clipă şi contemplezi dimensiunea masacrului. Dar nu prea mult timp, deoarece după colţ stă o altă gaşcă de care trebuie să te ocupi şi tot aşa până când nu se mai aude nici „pâs“ pe o rază de câţiva kilometri pătraţi. Odată ce intri în joc nu te mai poţi opri. Vrei să mergi şi mai departe şi să distrugi şi mai mulţi „skeletoni“, „păianjeni“, „scarabei“ şi alte dihănii ale răului. Într-adevăr, efectul de dependenţă se instalează foarte repede, dar din păcate (sau din fericire), se stopează la fel de repede din cauza repetitivităţii.

Jocul are patru acte, şi fiecare are loc într-o zonă diferită. Deşi fiecare zonă are multe subdiviziuni şi multe catacombe şi văgăuni, senzaţia de „dejà-vu“ este inevitabilă. Pentru a ajunge la nivelul maxim, adică nivelul 60, trebuie să treci prin cele patru dificultăţi: „Normal“, „Nightmare“, „Hell“ şi „Inferno“. Asta înseamnă că trebuie să faci patru cicluri complete. După aceea, la nivelul maxim, trebuie să faci ceea este normal, adică să începi să „farmezi iteme“ mai performante. Adică trebuie să treci iar prin aceleaşi zone. Dacă se întâmplă să vrei să joci cu mai mulţi eroi, tot procesul se dublează sau se triplează. Nu am auzit mulţi oameni care să se plângă de problema aceasta, dar, deşi am ajuns cu un singur erou la nivel maxim, am început să simt o senzaţie de plictiseală, cam de pe la al treilea nivel de dificultate. Probabil că jucatul cu eroi diferiţi în paralel mai animă un pic lucrurile.

games 63 (28)

Că tot vorbeam de clase diferite, un lucru foarte bun adăugat în acest Diablo este faptul că lada în care îţi depozitezi „itemele“ este aceeaşi pentru toţi eroi de pe contul tău. Aşadar dacă într-una dintre plimbările cu Barbarul găseşti un super-arc, nu mai este nevoie să-l arunci deoarece îţi este inutil. Îl poţi pune în ladă, de unde îl poţi recupera mai târziu cu „Demon Hunter-ul“. Cei care au „farmat“ la greu în Diablo II ştiu ce înseamnă asta.

Cei de la Blizzard au „importat“ destul de multe elemente din Wolrd of Warcraft în Diablo III. Avem, în primul rând, sistemul de „achievments“, care a devenit un element obligatoriu al jocurilor moderne. Acesta vă oferă provocări destul de variate, de la deschiderea a o sută de mii de lăzi magice, sau distrugerea a un milion de monştri, până la uciderea unui anume „boss“ într-un interval limitat de timp, sau fără a fi lovit de vreun atac special al acestuia.

Un alt element adus din WoW este „Auction House-ul“. Această „casă de licitaţii“ este un loc în care jucătorii îşi pot vinde piesele de echipament de care nu mai au nevoie sau cele pe care le-au găsit şi nu le sunt trebuincioase. Acest element al jocului este o sabie cu tăiş dublu. Pe de o parte, este mai uşor pentru jucătorii care nu au la dispoziţie mult timp de joacă să-şi procure echipamente mai bune, însă este un mijloc de îmbogăţire foarte rapid pentru cei care ştiu cum să manipuleze piaţa.

games 63 (29)

Despre sistemul de „multi-player“ nu sunt foarte multe de spus. Dacă aveţi un prieten care se joacă Diablo III, puteţi să-l adăugaţi în lista de prieteni „ingame“ şi să porniţi la drum împreună. Scenariile, creaturile, hărţile sunt toate la fel, doar că puterea monştrilor creşte şi acelaşi lucru se întâmplă cu punctele de experienţă acumulate şi cu nivelul „itemelor“ care sunt generate de joc. Practic jocul compensează şi premiază existenţa mai multor eroi. Aveţi posibilitatea de a crea echipe de până la patru jucători şi puteţi alege orice „quest“ în limita nivelului fiecărui erou. Din păcate, jocul nu are instalat niciun „soft“ de sonorizare pentru „multi-player“, aşa că dacă partenerul de joc nu se află în camera alăturată (cum se întâmplă în cazul meu), va fi nevoie să apelaţi la un „Skype“, „Ventrilo“, „Teamspeak“ sau ce mai vreţi voi.

Jocul vă oferă posibilitatea de a vă lupta între voi. Există un personaj în fiecare oraş care vă transportă la o arenă specială de „Player vs. Player“. Din păcate aspectul acesta al jocului este foarte subdezvolat şi se rezumă la ceea ce am descris în rândurile de mai sus.

games 63 (32)

Concluzii, concluzii… Se pare că până la urmă cei zece ani de aşteptare au meritat. Deşi mare parte din entuziasmul din jurul jocului a fost generat de brand (oaaauuu, Diablo III, oaauuu!) şi de moştenirea lăsată de primele două jocuri, Diablo III a reuşit să iasă în faţă pe propriile-i picioare. Deşi, după lansare, era greu de crezut că s-a lucrat an an la el, darămite zece, după multe „patch-uri“, după multe „update-uri“ şi după încă un an, jocul arată grozav.

Experienţa de joc este foarte captivantă, mediul şi interfaţa arată foarte bine, clasele sunt mai mult sau mai puţin echilibrate, iar dificultatea creşte exponenţial.

Dacă sunteţi fani Diablo, sunt sigur că nu vă va dezamăgi. Dacă nu prea ştiţi ce este Diablo, dar vreţi să vă jucaţi un RPG de calitate, vi-l recomand, de asemenea.

În momentul de faţă, preţul este uşor prohibitiv (aprox. 200 RON). Trebuie totuşi să ţineţi cont că acesta nu este un joc care să aibă un sfârşit. Aşadar, puteţi să vă jucaţi până vă plictisiţi, să faceţi pauză o lună, iar când vă întoarceţi să o luaţi de unde aţi rămas sau să o luaţi de la zero cu alt erou. Posibilităţile sunt foarte variate şi se pliază atât pe sesiuni scurte, joacă de jumătate de oră, cât şi pentru aventuri mai lungi.

Aşadar, Diablo III îşi revendică plin de succes locul în familie şi satisface aşteptările fanilor, care au stat cuminţi zece ani de zile. Aşteptăm cu interes „expansiunile“, dintre care prima a fost deja anunţată pentru anul 2014 şi poartă numele: „The Reaper of Souls“.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *