Teen Press 
foto: Carina Coman – seminarist foto
Tocmai mi-am luat micul dejun şi constat cu neputinţă că este totuşi mult prea târziu pentru un mic dejun, mult prea târziu şi pentru o cină de vară. Asta probabil pentru că afară ninge, chiar dacă se preconiza o primăvară superbă cu arome nemaipomenite de mărţişor sau de lipsă totală de zăpadă. Mi-am terminat şi cafeaua, deşi ştiu cu o siguranţă nemaipomenită că această cafea nu a fost făcută niciodată, nici măcar de mine, nici măcar în ibricul meu, deşi cafeaua uscată, rămasă de ieri, deja a ruginit.
Nu-i literatură, niciodată nu am vrut nici măcar un strop de literatură în pagina asta, ci doar mici fărâme de lipsă de subiect. Astăzi am auzit pe stradă o conversaţie despre primăvară. Erau două fete, cam de şaisprezece ani. Spuneau că nu le mai convine ţara, nici oraşul. Ce să mai vorbim de liceu, de familie, de aer, de ele însele. Le-am înţeles din prima, deşi zgomotul metroului către Preciziei făcea un sunet aproape infernal. Iniţial am crezut că este vorba de o problemă mult prea complicată pentru mintea mea, însă lucrurile s-au clarificat treptat, şi am înţeles: nu le mai convine să trăiască. Nici măcar aici, dar unde în altă parte? Aşa se întâmplă cu toate chipurile din acelaşi metrou către Preciziei, toate par la fel de nemulţumite de context. Să fie oare vorba doar de metrourile şaptezeciste, colorate şi zgomotoase pe care oamenii ăştia de la Metrorex se încăpăţânează să le păstreze pe ruta asta sau este o problemă mai adâncă ce crustează fiecare frunte de român?
Greu de preconizat orice fel de viitor, fie el al ţării, fie al persoanei din fiecare cetăţean al acestei ţări sau, cel puţin, al cartierului Militari al Capitalei. Faptul că Europa sau cel puţin această Uniune Europeană ne înghite, deşi cu mare scârbă sau cu multe sughiţuri, nu are nimic de-a face cu tot ceea ce se întâmplă pe lângă paharul de apă ajutător înghiţirii pilulei magice. E tot la fel, tot ca şi cum am fi departe de Vest, şi chiar mult mai departe de Est. Se poate numi acest pământ chiar o insulă însorită a post-socialismului super comunist cu aromă ce se vrea foarte forte şi foarte democratică. Dar unde mai rămâne loc şi de cireaşa de pe tort? Asta este întrebarea ce mă tot macină, şi acum, la cină. Dar şi la cafeaua de miezul nopţii. Şi dacă tot veni vorba de Europa, cine s-ar fi gândit, acum trei mii de ani, că vom avea parte, noi, cei din anul 2000, de un asemenea trecut. Putea să fie şi alt continent, poate şi alt soare, dar acum deja se strică tot farmecul aşa că mă reîntorc la lucruri mai fireşti, la achiziţionarea unor flori de primăvară şi la împletirea unui fir alb cu un fir roşu… Bună seara!
Noapte bună!