Teen Press 
foto: Ana Diaconu – fotoreporter
Omul trebuie să evolueze. Cu toate acestea, în ultimii, să zicem, douăzeci de ani pare să decadă. Întreaga societate se află într-un picaj necontrolat. Individul decade. Nu este o simplă observaţie, este un adevăr. Societatea decade înr-un mod urât, pervers, scârbos.
De când cu această libertate de care credem că ne bucurăm, de fapt, facem abuz de ea. Adolescenţii cad în patima viciilor. De la activitatea sexuală promiscuă de la vârste de 13-14 ani – ori, de ce nu, chiar 12 ani! – până la consumul de droguri nu e decât un pas.
Observ cu silă ce se întâmplă cu această generaţie. Orice gest, orice mişcare, totul se rezumă doar la sex. Totul se rezumă la plăceri carnale şi atât. Nu se mai ia în considerare religia, toţi tinerii îşi afişează cu nonşalanţă tot felul de concepţii care mai de care mai obscure. Toţi sunt atei, toţi sunt agnostici, toţi sunt existenţialişti şi, mai nou, nihilişti.
Se învârt mai toţi în cercuri obscure de dileme din care nu pot ieşi. Se trăieşte cu iluzia că iubirea există. Se trăieşte cu iluzia că sexul ar fi o formă de dragoste şi că ar fi o cale de scăpare, de eliberare a unor instincte, vezi-Doamne, latente. Toţi vor să îşi satisfacă aceste nevoi, cică primare, din piramida lui Maslow.
„Suntem tineri şi vrem să ne trăim viaţa. Carpe diem!“ Oho, uşurel, băieţi, uşurel – că ce-i prea mult strică.
Acum nu vreau să par vreo habotnică, să vorbesc despre desfrânare şi alte „ortodoxisme“, că nu are rost. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să trag un semnal de alarmă privind excesele pe care le îmbrăţişează de ceva vreme, prea repede, tinerii.
Totul se trage de la alienarea impusă de secolul vitezei în care trăim. Nu-i un secret că fiecare se grăbeşte undeva. Am devenit nişte indivizi robotizaţi care orbitează în jurul unui scop imprecis, deseori efemer. Şi iar mă întorc la capcana hedonistă, a plăcerilor.
Chiar să se rezume întreaga existenţă a noastră în jurul satisfacerii plăcerilor fizice? Cum rămâne cu plăcerea de a purta o discuţie decentă, în care să nu vină vorba de mai ştiu eu ce petrecere, sau mai ştiu eu ce persoană, o discuţie inteligentă? Cum rămâne cu plăcerea de a citi o carte bună, de a te dezvolta armonios pe plan intelectual?
Cum de s-a ajuns la o exacerbare a unor lucruri din noi ce ar trebui să rămână latente?
Cum rămâne cu homo sapiens? Sau dacă nu, cu homo faber? Cu homo religiosus? Să fim martori la apariţia lui homo… sexualis?!
Cum rămâne cu specia care se presupunea că ar fi fost condusă de specificitatea sa, de faptul că este o creatură raţională, că reprezintă un scop în sine şi care are o viaţă călăuzită de raţiune, de activitatea conformă cu virtutea? Cum rămâne cu acel spirit înnăscut de dreptate şi virtute de care vorbea Rousseau?
Să fie mai mulţumitor un porc satisfăcut, iar nu un Socrate nefericit?…
